Într-unul din bancurile despre persoane cu o anumită culoare a părului, protagonista îşi întreabă prietena: “Auzi, cum se spune corect, Irak sau Iran?” Dincolo de caracterul mai mult sau mai puţin reuşit al bancului, deosebirea de ultimă literă dintre cele două nume face diferenţa, evident în termeni simbolici, dintre o decizie de a interveni militar – cum a fost cazul în Irak în 2003, şi respectiv una de non-intervenţie – aşa cum susţin că va rămâne cazul Iranului.
Predicţia că Iranul nu va fi supus unei intervenţii militare, fie ea la scară largă (terestru plus aerian) sau restrânsă (bombardamente), contravine aparent sensului ultimelor evenimente: dependent şi de viitorul raport al şefului AIEA, El Baradei, proaspăt laureat Nobel, dosarul nuclear iranian pare că va fi înaintat Consiliului de Securitate al ONU. Mai mult, planuri deopotrivă americane (OPLAN 1002-04) şi israeliene de intervenţie militară există deja de ani de zile. Totuşi… Iranul nu va fi un nou Irak din multiple motive, de la unele – vorba unui analist – evidente pentru oricine poate găsi Iranul pe hartă, la altele mai profunde, dar nu mai puţin importante.
Probleme tactice şi operative
Prima facie, cu o poziţie geostrategică realmente de excepţie, o suprafaţă triplă şi o populaţie quadruplă faţă de Irak, Iranul găzduieşte 125,8 miliarde (!) barili ţiţei (a doua rezervă şi al patrulea producător şi exportator la nivel mondial), a doua rezervă de gaze naturale din lume şi milioane de tone de minereu de uraniu, iar, ca implicaţii imediate pentru un teatru de război, tabloul geofizic se aseamănă mai degrabă cu cel dificil din Afganistan decât cu cel din Irak.
Tactic, repetarea episodului din 1981, al distrugerii reactorului nuclear irakian de la Osirak de bombardierele israeliene, este o himeră. Asimilând lecţia, strategii iranieni nu şi-au amplasat facilităţile nucleare în acelaşi loc, ci le-au dispersat pe întreg teritoriul ţării, iar un eventual atac aerian american şi/sau israelian ar viza necesarmente următoarele obiective: minele de uraniu de la Saghand, laboratoarele de producere de dioxid de uraniu de la Ardekan şi Bandar Abbas, instaţiile de conversie a dioxidului în hexaflorit de la Isfahan şi Şiraz, instalaţiile de îmbogăţire prin centrifugare a uraniului de la Natanz, compania electrică Kalaye din Teheran, suspectată a fi produs componente pentru centrifugare, centrala atomică de la Bushehr, reactorul pentru apă grea de la Arak. Conjugată reliefului iranian, o atare dispersie generează dificultăţi evidente pentru ceea ce documentele Joint Vision numesc dominarea în adâncime, lăţime şi înălţime a câmpului de luptă şi acţiuni simultane în 2-3 medii. O variantă ar fi bombardarea simultană a facilităţilor – de preferat, dar dificil pentru că singurele baze la dispoziţie ar fi portavioanele şi bazele americane din Golf şi Peninsula Arabă, posibilitatea ca Arabia Saudită sau Turcia să acorde drept de survol avioanelor israeliene părând utopică. O altă variantă ar fi bombardamente succesive cu un număr redus de avioane – nefezabil ţinând cont de autonomia de zbor şi de timpul lor crescut de expunere, recte riscul doborârii lor de apărarea antiaeriană iraniană. În plus, unele servicii de informaţii occidentale exprimă temeri privind existenţa unor duplicate încă necunoscute ale facilităţilor. Mai mult, cele cunoscute sunt protejate de baterii antirachetă “made in Rusia” S-300 PMU-1, iar amplasamentul subteran al instalaţiei-cheie de la Natanz face inutile atât bombele ghidate GBU-28/B Paveway şi GBU-37/B GAM, cât şi rachetele Tomahawk.
Închiderea ferestrei de oportunitate pentru o eventuală operaţiune militară
Strategic, o operaţiune militară neautorizată de CS al ONU, în condiţiile veto-ului rus uşor previzibil, ar semnifica “începutul sfârşitului” – o aserţiune deloc hazardată prin prisma câtorva factori: coeziunea socio-politică a Iranului; factorii regionali de geostres; configurarea unui bloc ruso-chinez de atenuare a hegemoniei SUA, regimul Tratatului de Non-Proliferare (NPT).
Ostracizarea regimului de la Teheran ca dictatorial şi dezavuat de populaţie reprezintă dacă nu propagandă, atunci o gravă eroare. Radical diferit faţă de Irak sub Saddam, Iranul nu este condus de o minoritate confesională şi deci nu comportă vulnerabilitatea instabilităţii sistemului său politic. Apoi, surprinzător doar pentru novici, regimul teocratic iranian rămâne unul din cele mai democratice din zonă: există o separaţie formală a puterilor în stat, se organizează periodic alegeri universale pentru preşedinţie şi parlament, reformiştii domină legislativul, iar, spre deosebire de Irak şi inclusiv de multe state europene, minorităţile naţionale, inclusiv evreii (sic!), sunt reprezentate în Majlis. Coeziunea socio-politică este şi mai remarcabilă în condiţiile unui indice de fragmentare etnică extrem de înalt; dincolo de doar 51% din populaţie etnic persană, kurzii din Iran nu împărtăşesc separatismul celor din Turcia sau Irak, iar cei 24% azeri nu s-au lăsat seduşi de îndemnurile la separatism, într-un plan-cadru mai larg, conceptualizat de strategul de serviciu Brzezinski. Sortite unui eşec lamentabil au rămas şi acţiunile opoziţiei din diaspora, ca şi apelul lui Saddam din anii ’80 la etnicii arabi din Iran, de a i se alătura împotriva ayatollah-ului. Pentru acelaşi regim incriminat ca dictatorial, rezultatul ultimelor alegeri prezidenţiale câştigate de ultraconservatorul Ahmadi-Nejad rămâne la fel de pilduitor. Explicaţia? Pe de o parte osatura filosofic-culturală şiită şi a sa normă taqlid a obedienţei totale şi oarbe faţă de marj’a (autoritatea religioasă), pe de altă parte mobilizarea firească a populaţiei în faţa ameninţării percepute dinspre Israel şi SUA, ambele pe fondul unei autoreprezentări colective ca popor mândru, cu tradiţie şi istorie milenare, de la Cyrus cel Mare, cuceritorul Babilonului, la Xerxes şi Darius, sau la al-Khwarizmi şi al său manual de al-jabr. A miza consecutiv pe cooperarea iranienilor de rând cu invadatorii în cazul unui război ar fi păgubos.
Regional, o intervenţie militară riscă să destabilizeze întreg spaţiul dintre Liban şi Pakistan, în care şiiţi îi egalează numeric pe sunniţi, să confirme nefericit convingerea conspiraţionistă extrem de puternică în regiune într-o al-Mu’amarah al-Taghrib (“conspiraţia occidentalizării”) şi să radicalizeze regimurile musulmane ex-sovietice din Asia Centrală, care oricum manifestă deja rezerve explicite faţă de menţinerea în regiune a trupelor americane.
Prospectiv, actuala “supraîntindere” a SUA le-ar împiedica să repurteze o victorie rapidă, decisivă. Spre deosebire de Irak în 1981, care nu a putut riposta atacului israelian pentru că era angrenat total într-un război cu Iranul, cel din urmă ar riposta la ora actuală la capacitate maximă, folosind rachetele sale Shahab-1 şi 2, care pot lovi bazele americane din Qatar, Kuweit şi Irak şi mai ales pe cele Shahab-3 cu rază medie de acţiune de 1300 km, capabile să lovească oraşele Tel-Aviv, Haifa, Beir-Shiva şi chiar reactorul nuclear israelian de la Dimona. În fereastra de oportunitate a unui astfel de război de durată s-ar insinua, disimulat sau nu, multipli actori statali şi non-statali ostili SUA, în condiţiile în care regiunea comportă un nou val de “islamizare”, interesele Rusiei şi Chinei în ţiţeiul iranian sunt notorii, cele ale Indiei şi Pakistanului în captarea rutei de transport încep să se manifeste vădit, iar preocuparea pentru Iran este accentuată de faptul că Japonia, China şi Coreea de Sud captează împreună 1/4 din exporturi, iar Germania, Franţa şi Italia asigură 1/5 din importurile Iranului.
Mai mult, un atac militar ar risca destrămarea întregului regim de non-proliferare, oricum şubred prin neparticiparea actorilor-cheie Israel, Pakistan, India şi Coreea de Nord. Shift-ul strategic american din ultimul deceniu de a reimpune armele convenţionale în locul celor nucleare este uşor explicabil: în domeniul nuclear nu se aplică logica (convenţională) a balanţei de putere; o singură bombă nucleară în mâinile al-Qai’da ar face cât toată hegemonia SUA în actualul sistem internaţional. Şi poate vreun agent de informaţii să reproducă cu certitudine, atom cu atom şi kilometru cu kilometru, traseele nucleare din reţeaua lui Khan?
Între incertitudine şi lecţia nord-coreeană
În sfârşit, predicţia abţinerii de la o intervenţie militară derivă din factorul fundamental al incertitudinii; dacă în 2003 serviciile de informaţii cunoşteau cu certitudine că Saddam nu posedă arme nucleare, asupra Iranului planează o incertitudine alarmantă, tributară în parte problemelor majore pe care spionajul american le are în dimensiunea sa umană şi în parte neratificării de către Iran a protocolului adiţional al NPT, de unde o autoritate limitată a AIEA în inspecţii şi subsecvent puţine informaţii acurate. Da, există varii estimări oficiale sau nu asupra stadiului actual şi perspectivelor programului nuclear iranian, însă întrebarea este câţi generali s-ar hazarda ca pe baza unor astfel de estimări să dea “go”-ul unei operaţiuni militare. Ţinând cont şi de necunoscuta totală a programelor biologic şi chimic (!) ale Iranului şi de semnalul nefericit al unei analize comparative între Irak (fără armament, asupra căruia s-a intervenit) şi Coreea de Nord (făcând paradă de programul său nuclear, asupra căreia nu se intervine), răspunsul ar fi interogativ: anybody?
