În seara zilei de 18 iunie, Consiliul European a anunţat adoptarea noii Constituţii, după doi ani de pregătiri şi după două zile de negocieri finale intense între reprezentanţii celor 25 de state membre. Constituţia, sau mai corect “Tratatul Constituţional”, a fost adoptat pe baza documentului propus de Convenţia condusă de fostul preşedinte francez Giscard d’Estaing, care, acum un an, predase proiectul statelor membre spre analiză şi dezbatere.
Constituţia europeană, s-a vrut iniţial o replica la venerabila şi respectabila Constituţie americană, care de mai bine de două sute de ani a rămas documentul politic de referinţă al Americii. Ideea de a redacta pentru Europa o constituţie simplă, clară şi eficientă precum cea americană semnată de George Washington şi Benjamin Franklin, s-a dovedit însă destul de repede un vis irealizabil în actuala conjunctură politică europeană. Datorită intereselor divergente în multe domenii, alianţelor şi animozităţilor dintre unele state şi nivelurilor diferite de dezvoltare, liderii europeni nu şi-au putut permite luxul de a lăsa detalii neabordate sau de a ignora aspecte tehnice ale mecanismului birocratic. Ca urmare, încă din perioada Convenţiei, Constituţia s-a conturat ca un document stufos, de aproximativ 300 de pagini, un adevărat cod juridic în comparaţie cu cele 6 pagini ale Constituţiei americane. Într-adevăr, Constituţia europeană reprezintă o culegere de texte juridice, mare parte din articole provenind din tratatele fondatoare ale Uniunii.
Însă, aşa cum spunea Giscard d’Estaing, cele peste o sută de personalităţi care au participat la redactarea documentului nu şi-au propus să scrie un text literar. A fost nevoie de un echilibru fin între principii şi detalii tehnice, ceea ce s-a şi realizat într-o măsură acceptabilă. Majoritatea celor direct interesaţi de rezultatul final al negocierilor – lideri de state, partide politice, oameni de afaceri, organizaţii non-guvernamentale – se declară mulţumiţi de Tratatul Constituţional. Evident, va urma procesul de ratificare în statele membre unde se va da adevărata bătălie pentru câştigarea încrederii cetăţenilor europeni, în multe cazuri prin referendumuri destul de riscante. Despre acestea vom vorbi în a doua parte a articolului.
Să vedem însă care sunt elementele de noutate pe care documentul le aduce în peisajul european. Cea mai importantă măsură este fixarea criteriilor de vot în Consiliul European. Extinderea principiului majorităţii calificate la un număr semnificativ de domenii este considerat pasul cel mai important. Aceasta înseamnă că, dacă se întruneşte procentul de 55% din statele membre simultan cu 65% din populaţie, se pot lua decizii în domenii începând de la concurenţă şi până la alocarea fondurilor europene, chiar dacă anumite state se opun. Rămân totuşi supuse criteriului unanimităţii fiscalitatea, politica externă, politica socială şi cea de apărare. Trebuie remarcat totuşi că în formula actuală de 25, 3 state mari împreună cu un oricare al patrulea pot bloca deciziile în Consiliu. Pe de altă parte, un calcul simplu arată că cele 10 noi state membre nu pot întruni un procent suficient pentru blocaj. Evident acest aspect i-a nemulţumit pe liderii noilor state membre cărora însă li s-a oferit în schimb câte un post de comisar până în 2014. Deci în următorii 10 ani fiecare stat va avea dreptul la câte un comisar, după care se va aplica sistemul rotaţiei, cu o comisie compusă din 17 membri.
Un alt element important introdus de noua Constituţie este instituirea postului de preşedinte european şi de ministru de externe. Mai precis este vorba de preşedintele Consiliului de Miniştri, cu care se va înlocui sistemul actual de rotaţie o dată la şase luni cu un mandat de 2 ani şi jumătate. În ceea ce priveşte ministrul de Externe, acesta va dispune de un veritabil serviciu diplomatic cu reprezentanţe ale Uniunii Europene în toată lumea.
În fine, un alt element de noutate îl constituie crearea contextului pentru aşa-numita Europa cu “doua viteze”. Aceasta permite anumitor ţări care doresc să urmeze un proces de integrare mai intens şi mai adâncit să o facă fără a avea nevoie de acordul celorlalte. În sfere cum ar fi cea a politicii monetare de exemplu, ţările din zona euro pot decide să stabilească între ele acorduri de cooperare sporită, chiar în domenii care în principiu sunt supuse criteriului unanimităţii – cum ar fi politica fiscală. De pildă, dacă ţările din zona Benelux decid să adopte un sistem fiscal comun, o pot face fără să aibă nevoie de unanimitate în Consiliu. Această măsură a creat o oarecare îngrijorare mai ales în rândul statelor mici şi al celor recent intrate în Uniune, datorită suspiciunii că marile state s-ar putea angaja în acorduri de integrare accelerată care ar putea marginaliza şi lăsa în urmă statele mici. Obiectiv vorbind însă, măsura era necesară, mai ales în contextul unei euro-scleroze persistente care a diminuat mult din elanul integraţionist al Uniunii. Dar despre aceasta vom vorbi puţin mai târziu. Pentru a încheia perspectiva asupra Europei cu “doua viteze” trebuie spus că există şi reversul medaliei: statele care nu pot ţine pasul integrării sau ajung la concluzia că Uniunea nu mai răspunde intereselor lor, pot părăsi clubul. Ţara care doreşte să se retragă trebuie să-i anunţe pe ceilalţi membri cu cel puţin doi ani înainte de retragerea efectivă. La acest capitol s-a dat un semnal clar Marii Britanii şi altor ţări unde curentul antieuropean a prins contur în ultima vreme, mai ales după alegerile parlamentare europene.
Acestea sunt deci principalele axe ale Constituţiei Europene care urmează, de acum şi până în iulie 2006, să fie supusă aprobării în fiecare stat membru. Procesul de ratificare se va realiza fie la nivel parlamentar în majoritatea ţărilor, fie prin referendum în ţări ca Marea Britanie, Franţa, Spania, Polonia, Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Belgia şi Olanda. Voi insista asupra acestui aspect al validării Constituţiei de către opinia publică europeană deoarece la acest nivel se reflectă două fenomene extrem de importante în perioada actuală. Pe de o parte este vorba de o tendinţă a statelor mari de a prelua frâiele Uniunii şi de a rezolva unele problemele care le privesc în mod direct. În spatele imaginii de birocraţie sofisticată şi precisă a Bruxelles-ului, se fac simţite din ce în ce mai mult manevre politice de anvergură, care exprimă interese naţionale puternice. Un exemplu: în ciuda prevederilor stricte ale Tratatului de la Maastricht, referitoare la obligaţia statelor membre de a menţine deficite bugetare sub limita de 3%, Franţa şi Germania, două dintre statele care au depăşit limita, au impus în Consiliul European renunţarea, cel puţin temporară, la aceste reguli pentru a evita consecinţele nerespectării lor. Deşi Comisia Europeană a luat o poziţie fermă împotriva acestei decizii, iar state mici precum Olanda şi-au manifestat vehement indignarea, axa franco-germană a rămas neclintită. Cooperarea franco-germană, afirmată explicit de preşedintele Chirac şi cancelarul Schroeder, are un cuvânt greu de spus şi în alegerea viitorului preşedinte al Comisiei Europene, unde Anglia face opinie separată. Toate aceste jocuri la nivel înalt au creat un clivaj semnificativ între ceea ce s-ar dori a fi interesul european şi interesele naţionale. Maşinăria birocratică a instituţiilor europene, care pare să funcţioneze cu o precizie de ceasornic atunci când este vorba de măsuri specifice, cum ar fi standardele pentru igienă alimentară sau emisiile toxice, devine o jucărie în mâna liderilor mânaţi de interesele naţionale sau chiar personale.
Această tendinţă a făcut ca mitul unei Europe a europenilor să cedeze teren realităţilor crude ale jocurilor politice naţionale. Ca urmare, opinia publică a devenit din ce în ce mai dezinteresată de marea idee a integrării europene, preocupându-se din ce în ce mai mult de problemele concrete locale cum ar fi situaţia economică sau imigraţia în urma extinderii. Lipsa de preocupare a populaţiei faţă de problemele Uniunii şi lipsa de încredere în mecanismele politice s-au manifestat pregnant în absenteismul generalizat la alegerile parlamentare europene. Parlamentul este privit ca o instituţie lipsită de putere şi îndepărtată de nevoile imediate ale cetăţenilor europeni, pe când Comisia şi Consiliul sunt considerate instrumente ale puterii marilor state.
Deşi situaţia nu este chiar atât de dramatică, însăşi adoptarea Constituţiei fiind o dovadă că proiectul european este viabil, percepţiile publicului trebuie tratate cu toată seriozitatea. Aşa cum spunea Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene, percepţiile pot face şi desface chiar şi cele mai bune proiecte. De aceea, în anii care vor urma, bunul mers al afacerilor europene va depinde în mod decisiv de măsura în care se va câştiga încrederea cetăţenilor în proiectele şi instituţiile europene, de modul în care Europa miturilor se va armoniza cu Europa reală, Constituţia putând deveni un factor activ al acestei armonizări.
