Condamnarea proprietarilor concernului petrolier Yukos (Mihail Hodorkovski şi Platon Lebedev) şi împărţirea moştenirii lor au dat un considerabil impuls “dezvoltării” democraţiei în Rusia. Nu este exclus ca, în urma acestui proces, pe scena politică rusă să apară un sistem politic bipartid – în care se va lupta atât pentru putere, cât şi pentru obţinerea controlului asupra principalelor active petroliere -, ai cărui actori vor fi concernele “Liberalii petrolişti” (Liberalneftegaz) şi cel al “Patrioţilor petrolişti” (Patriotneftegaz).
Înainte, spre sistemul bipartizan!
Ce se va întâmpla în domeniul petrolier (care, în Rusia, se identifică cu cel politic) după ce Mihail Hodorkovski şi Platon Lebedev – încă proprietarii a ceea ce a mai rămas din fostul gigant petrolier rus Yukos – vor fi trimişi, potrivit sentinţei judecătoreşti, pentru nouă ani într-o colonie cu regim special? În 2006, pe scena politică (energetică) rusă ar putea apărea concurenţa. În locul singurului concern politico-petrolier – “Administraţia prezidenţială-Gazprom-Rosnefti-Edinaia Rossiia” (altfel spus, Kremlinul – cel mai mare producător mondial de gaze naturale-principala companie petrolieră de stat-partidul de guvernământ), cu filiale la Casa Albă (sediul guvernului) şi Procuratura generală -, ar putea apărea două structuri, reprezentative atât pentru scena politică, cât şi pentru cea de afaceri, având ca bază două dintre cele mai importante ideologii din Rusia: liberală şi patriotică (naţionalistă).
Însuşi fostul magnat rus Mihail Hodorkovski se află (rămâne de văzut dacă el şi-a dat seama de acest lucru) la originea procesului de formare a acestor două “partide” (în accepţiunea vest-europeană a termenului, este vorba, riguros, de grupuri de idei). Momentul intrării în scena politică a acestor două grupări l-a reprezentat scoaterea la vânzare a principalei companii petroliere a concernului Yukos, Yuganskneftegaz. Din acest punct de vedere, putem afirma că soarta lui M. Hodorkovski nu s-a decis la judecătorie, la Kremlin sau la Staraia Ploşadi (piaţă din Moscova, unde, în perioada regimului comunist, se afla sediul aparatului Comitetului Central, iar acum se află Administraţia prezidenţială), ci în cadrul adunărilor de la sediul instituţiei care se ocupă cu gestionarea activelor statului, unde, în primăvara aceasta, au avut loc aprinse dezbateri pe marginea fuziunii dintre Gazprom şi Rosnefti. Mai trebuie amintit faptul că, la acea dată, compania petrolieră de stat Rosnefti devenise proprietara Yuganskneftegaz în urma unei licitaţii dubioase, care a avut loc la 19 decembrie 2004. Acesta a şi reprezentat principalul argument al celor de la Rosnefti împotriva fuziunii cu Gazprom, împiedicându-se, astfel, crearea unui gigant petrolier pe baza celor două companii.
În planul de constituire a acestei companii mai era prevăzută “înghiţirea” de către Gazprom a încă două puternice companii petroliere de stat: Surgutneftegaz şi Transnefti, aceasta din urmă deţinând monopolul în privinţa transportului petrolului prin intermediul conductelor. Obiectivul pentru care Kremlinul a urmărit formarea acestei superstructuri de stat era exploatarea efectivă a rezervelor de petrol şi de gaze din Siberia Orientală şi Orientul Îndepărtat. Prin achiziţia făcută de Rosnefti însă, schema a fost dată peste cap şi fiecare dintre actorii implicaţi a fost obligat să adopte măsurile pe care le-a considerat necesare pentru a-şi apăra propriile interese economice.
Ce înseamnă acest lucru? Conflictul dintre preşedinţii Consiliului directorilor de la Gazprom şi Rosnefti, Dmitri Medvedev (şeful Administraţiei prezidenţiale), şi, respectiv, Igor Secin (adjunctul acestuia), a obligat elita funcţionarilor ruşi să iniţieze demersuri privind crearea a două companii petroliere de stat, care, din punct de vedere juridic, vor începe să fiinţeze la sfârşitul acestui an. Prima dintre ele este Rosnefti, care deja deţine 60% din capacităţile de extracţie ale Yukos, şi care, după toate probabilităţile, le va obţine şi pe celelalte 40%, la care se vor adăuga o parte din capacităţile de prelucrare ale fostei companii a lui M. Hodorkovski. Cea de-a doua este Gazprom, care, formal, nu a primit nimic din Yukos, dar va dobândi cele 8-10 miliarde de dolari pe care trebuie să le primească de la stat ca urmare a împrumuturilor luate de Rosnefti (bani folosiţi pentru achiziţionarea Yuganskneftegaz) şi care vor fi investiţi în proiecte privind dezvoltarea companiei. Astfel de proiecte vizează achiziţionarea companiei Sibnefti (care acum se află în proprietatea guvernatorului regiunii Ciukotka, mult mai cunoscut în calitatea de proprietar al clubului englez de fotbal Chelsea, adică Roman Abramovici) sau dobândirea de acţiuni la compania petrolieră TNK-British Petroleum, în condiţiile în care investitorii ruşi “decid” să-şi vândă activele deţinute la această companie. În fine, un alt proiect l-ar putea constitui operaţiunile de schimb cu active deţinute de investitorii străini în Rusia (evident, tot în domeniul petrolier).
Ciocnirea… ideologiilor
Dacă totul merge conform planurilor, ambele companii vor putea pretinde rolul de principali jucători pe piaţa petrolieră rusă. La fel de interesant ni se pare însă următorul aspect: cele două companii de stat şi-au delimitat funcţiile şi din punctul de vedere al strategiei de afaceri, ele reprezentând două versiuni diferite ale etatismului în plan economic.
Astfel, Gazprom (adică “Liberalneftegaz”) este nucleul în jurul căruia se consolidează polul liberal de la Gherman Gref (ministrul Economiei şi Dezvoltării) la Aleksei Kudrin (ministrul Finanţelor) şi Viktor Hristenko (ministrul Energiei). Atât în practica guvernării, cât şi în afaceri, acest pol este orientat spre colaborarea cu Uniunea Europeană şi SUA, către “statul bunăstării sociale” (wellfare state), adepţi ai prezenţei tehnocraţilor la conducere, ai parteneriatului între stat şi mediul de afaceri, ai sistemului concurenţial aflat sub controlul statului, ai discursului de tip Harvard sau Boston. Într-un cuvânt, ar putea aduce cu modelul latino-american de dezvoltare.
Rosnefti (adică “Patriotneftegaz”) i-a concentrat în jurul său pe adepţii modelului chinez de dezvoltare. Aceasta înseamnă o anumită izolare, lichidarea concurenţei prin intermediul controlului exercitat de stat, renunţarea la ideologia “statului bunăstării sociale”, altfel spus un capitalism de stat total, politizat şi în cadrul căruia, în nici un caz, nu poate fi vorba de cooperarea cu Occidentul. Discursul lor este puternic naţionalist, iar patriotismul – fără graniţă.
Se subînţelege că, după această succintă prezentare, formulei “liberalism economic” îi trebuie puse ghilimelele de rigoare, chiar atunci când se vorbeşte despre membrii primului grup. În esenţă, este vorba despre două modele de politică economică, care presupun imixtiunea statului şi a agenţilor săi în procesele economiei de piaţă, atât în calitate de participant activ la joc şi de ordonator al procesului, cât şi în calitate de purtător al intereselor statului, interese diferite de cele ale mediului privat de afaceri, şi, în consecinţă, ale societăţii.
În virtutea acestei realităţi, s-ar putea elabora următorul scenariu: în lupta politică din campania electorală din 2007-2008 este posibil să se confrunte două partide politice (“Liberalneftegaz” şi “Patriotneftegaz”), create pe baza celor două grupuri de influenţă, care-şi dispută întâietatea în plan economic. Atât Mihail Hodorkovski, cât şi Platon Lebedev pot fi mulţumiţi. Cei nouă ani pe care cei doi îi vor petrece într-una din coloniile cu regim special din Rusia vor reprezenta o jertfă pe altarul libertăţilor politice pentru că – nu-i aşa? – lupta pentru putere a două forţe politice seamănă mai mult a democraţie decât actuala luptă pentru putere care se dă în interiorul principalului partid de guvernământ, Edinaia Rossiia (Rusia Unită).
În ultimă instanţă însă, toţi aceşti oameni nu sunt decât nişte pioni aflaţi în mâna şahistului de la Kremlin. Iar tentativa de creare a celor două puternice companii petroliere pare să indice transformarea Kremlinului în Kremprom.(L. C.)
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
