De la tradiţional la informaţional în comunicarea politică

Comunicarea a cunoscut multe forme de-a lungul istoriei, implicit şi comunicarea politică. Dacă iniţial singura metodă de propagandă era prin comunicarea verbală şi candidatul avea nevoie de un deosebit talent oratoric, treptat, mesajele erau afişate, ulterior publicate în presa vremii. Apariţia televiziunii a dat posibilitatea confruntărilor între candidaţi. O campanie completă şi în zilele noastre are nevoie de aceste elemente, la care se adaugă întâlnirile publice, întâlnirile de stradă, “băile de mulţime”, prezenţa cu diverse produse promoţionale la standuri, scrisorile directe, apariţiile media etc. Vreau să insist pe importanţa utilizării noile media în campaniile electorale actuale.
Flew zicea încă din 2002 că Internetul este cea mai semnificantă manifestare a noilor media – azi internetul poate face ceea ce făcea în trecut doar televiziunea. Este clar că noile media sunt “multiplicatorul” care maximizează mesajul unei organizaţii, a unei persoane. Observăm cum jurnalismul tradiţional este din ce în ce mai îndreptat către ştiri şi informaţii online, în timp ce noile media permit organizaţiilor să interacţioneze mai direct cu “actorii” responsabili.
Clasa politică (atât la nivelul UE, cât şi la nivelul naţional) utilizează din ce în ce mai mult noile media pentru a-şi creşte audienţa. Web-urile simple ce conţin date despre candidaţi, prezentarea experienţei şi a activităţii acestora, sunt completate acum de forme mult mai dinamice. Dacă este să ne referim la Uniunea Europeană, lansarea domeniului YouTube al UE (EUTube – www.youtube.com/eutube) – a dat un semnal că instituţiile europene doresc atingerea unei audienţe atipice pentru UE, un efort clar de a fi mai aproape de cetăţenii UE. Iar când s-a costatat că cetăţenii statelor UE depăşesc 51% din cele câteva milioane de membrii ai “Second Life”, UE a decis organizarea unei “ambasade digitale” cu prilejul celei de-a 50-a aniversare a UE.
Mă bucur că şi în România clasa politică “descoperă” tot mai mult pe acest palier. Primirea feedback-ului din partea opiniei publice este mult mai uşor de obţinut, fiind posibilă şi păstratrea anonimatului, preferată de multe ori de public.
Se observă deja că srategiile de comunitare încercă să se “muleze” pe această nouă tehnologie. Personal cred că pagina web, acel tradiţional Web 1.0, este reperul unei organizaţii, este locul unde aflăm informaţia de bază despre ce doreşte respectiva entitate să facă, despre istoria lor, despre proiectele de viitor şi datele de contact. Cred că blogul are un rol important în a produce dinamică şi a înţelege opinia organizaţiei respective pe anumite dosare sectoriale, dar depinde de cum se utilizează acest canal de comunicare. Şi iar cred că Facebook-ul are un viitor în acest peisaj al Web 2.0 şi comunicării, dar din nou totul integrat într-o strategie de imagine digitală.
Dacă ne oprim asupra prezenţei pe reţelelor sociale sunt şi dezavantaje. Este vorba de o problemă de etică până la urmă, care nu ar trebui să apară, dar totuşi, pagini false de profil pot să influenţeze greşit imaginea candidatului.
Dacă până nu demult, singura posibilitate a alegătorului de a reacţiona concret la acţiunile derulate de liderii politici pe parcursul campaniei, era oferirea sau nu a votului, comunicarea cu electoratul şi prin intermediul noilor media oferă posibilitatea acestuia din urmă de a afla informaţii relevante, într-un timp mult mai scurt, echilibrate, din diverse surse, de a se exprima cu privire la ceea ce a urmărit şi de a dezbate apoi “public” subiectul cu ceilalţi utilizatori.
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 40 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 15 ani. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bucureşti, Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării.