Islamul este, mai mult decât alte religii majore de pe mapamond, profund politic, în sensul că îşi împinge credincioşii spre cucerirea puterii, iar, o dată ce musulmanii au obţinut puterea, aceştia simt un imbold puternic să aplice peste tot cu stricteţe codul de legi ale Islamului
Sunt din ce în ce mai multe voci, de altfel autorizate, care apreciază că vechea confruntare ideologică Est-Vest, între comunism şi capitalism, pare să fie reformulată astăzi în termenii unui potenţial conflict civilizaţional, dar de esenţă religioasă, între Occident şi Islam. Atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au radicalizat această percepţie. Totuşi ar fi deplasat să gândim un conflict al viitorului în termenii unei confruntări propriu-zis militare: un Occident compus exclusiv din ţări creştine (excepţie făcând doar Turcia, ca stat membru NATO, majoritar musulman), pe de o parte, şi o eventuală alianţă a ţărilor islamice contra lumii occidentale, pe de alta. Realitatea a dovedit că ameninţările care ne pândesc la începutul acestui nou secol au un caracter asimetric. Mai degrabă ar trebui să interpretăm tensiunile de viitor între un Occident supertehnologizat şi masa musulmană din Orientul Mijlociu, din Asia de Sud-Est şi din nordul Africii care cresc sub influenţa unor factori care ar putea deveni decisivi: 1) ascensiunea unor curente islamiste radicale pe scena politică a acestor state; 2) echilibrul de forţe conturat între ţările riverane Mării Mediterane; 3) sporul demografic al comunităţilor musulmane din Europa, fie prin rata natalităţii crescută, fie prin valuri masive de imigranţi musulmani luând cu asalt Uniunea Europeană, în căutarea bunăstării occidentale.
Islam, islamism, terorismul cu justificare religioasă
Există o netă distincţie între Islam ca religie, islamism ca interpretare bigot politizată a Coranului şi, în fine, terorism, ca formă de violenţă politică, deghizată în haină religioasă. Imediat după 11 septembrie 2001, Institutul pentru Studiul Lumii Arabe de la Paris solicita tuturor cancelariilor occidentale, dispuse să susţină eforturile Statelor Unite de a declanşa o campanie internaţională împotriva terorismului, să încerce să discearnă între aceste trei stadii ale evoluţiei de la sentimentul religios natural la forme de patologie politică.
Dacă anumite grupări fundamentaliste îşi caută legitimitatea şi justificarea acţiunilor lor violente prin recursul la concepte preluate din teologia islamică, acest fapt nu ar trebui să ne împingă la a confunda în mod abuziv religia islamică cu islamismul sau terorismul.
Islamismul, cunoscut şi sub numele de fundamentalism islamic, reprezintă o formă de utopie politico-religioasă. Islamismul este reformularea în termeni ideologici moderni a principiilor de bază ale unei religii tradiţionale (Islamul) care are origini comune cu iudaismul şi creştinismul. Islamismul este alternativa ideologică oferită de lumea arabo-musulmană la invazia doctrinelor moderne ale Occidentului: comunismul, socialismul, liberalismul capitalismul etc.
Islamismul este sinonim cu Islamul politizat. Islamismul se structurează pe consideraţii de teologie politică, derivate din religia islamică tradiţională, dar pe care fundamentaliştii le oferă ca soluţii radicale la crizele sociale ridicate de modernitate. Totul, de la problema guvernării, la echilibrul mecanismelor sociale, trecând prin dezbaterea de tip politic sau economic, este interpretat printr-o sofisticată logică internă a versetelor Coranului. Daniel Pipes (în Is Islamism a Threat? A Debate) aprecia: “Islamismul este răspunsul unor popoare moderne la problemele ridicate de modernitate şi de ideologiile modernităţii”.
Schimbarea şi reformele politice sunt privite ca o necesitate de islamişti. Uneori aceste schimbări sunt văzute ca adevărate revoluţii politice şi sociale. Dar, deşi pretind că se reîntorc la puritatea unor principii teologice, pentru a feri lumea musulmană de păcatele modernităţii, fundamentaliştii cad ei înşişi în capcana gândirii moderne. Ei interpretează islamul ca religie ca pe o ideologie, o ideologizează. Astfel, Islamul devine un simplu pretext pentru manifestări radicale urmărind răsturnarea ordinii sociale şi politice. Acelaşi gest a fost făcut de primii gânditori comunişti care au încercat la vremea lor să-şi deghizeze elanul politic în haine conceptuale şi viziuni împrumutate din limbajul misionar al creştinilor antici.
Noua ideologie totalitară a islamismului
Mulţi ar putea crede că avem de-a face doar cu un regretabil derapaj dinspre preceptele nobile ale unei religii tradiţionale către o interpretar e subiectivă şi belicoasă, şi că responsabilă de un asemenea derapaj ar fi doar o minoritate de spirite radicale din interiorul religiei islamice. Distincţiile de rigoare între Islam, islamism, terorism religios tind să fie puse în umbră de un val de studii din domeniul politologiei şi filosofiei religiei care accentuează faptul că religia islamică însăşi conţine în sine germenii violenţei politice. Cu alte cuvinte, între mesajul coranic ca atare şi noua ideologie totalitară a islamismului, exprimată prin intoleranţă civilă şi, mai apoi, prin acte teroriste,nu există o diferenţă de atitudine, ci o complicitate originară. (“Islamul ca atare nu este o religie moderată: este suficient să citeşti Coranul, plin de ameninţări şi de blesteme la adresa non-musulmanilor pentru a te convinge…” – Ibn Warraq).
Geopoliticianul Alexandre del Valle vorbea chiar de “natura totalitară a ortodoxiei islamice, model de inspiraţie pentru toţi Ťislamikazeť”). Suntem de acord, cel puţin în acest sens, cu Daniel Pipes care sublinia foarte bine faptul că obsesia obţinerii puterii la nivel global prin forţa armelor emană din structura însăşi a Islamului: “Islamul este, mai mult decât alte religii majore de pe mapamond, profund politic, în sensul că îşi împinge credincioşii spre cucerirea puterii, iar, o dată ce musulmanii au obţinut puterea, aceştia simt un imbold puternic să aplice peste tot cu stricteţe codul de legi ale Islamului, adică Sharia. Astfel, religia islamică conţine elemente care pot justifica foarte uşor cucerirea cu forţa, teocraţia şi intoleranţa”.
