În lumea bună a serviciilor secrete se spune, şi nu fără temei, că transparenţa este doar pentru cei puternici. Adică indiferent ce dezvăluiri senzaţionale se fac despre activitatea secretă de informaţii, mai-marii intelligence-ului devin şi mai credibili, adică mai puternici.
La noi, cu excepţia câtorva lideri de opinie care ţin de elita intelectuală, se evită termenul de “transparenţă”, ca nu cumva să aducă aminte de glasnostul lui Gorbaciov. Se gândeşte după formula că o fi el laureat al Premiului Nobel pentru pace, dar a fost liderul politic al defunctei URSS, „marea noastră prietenă de la răsărit”, care i-a înregistrat toate greşelile lui Ceauşescu, ba uneori l-a şi ajutat să le facă, probabil din gelozie pentru notorietatea căpătată în ’68, ca la momentul oportun să-i vină de hac.
Două teze vulnerabile
În legislaţia românească se foloseşte termenul de control instituţionalizat sau, mai recent, deconspirare. Termenul tehnic este declasificare. Deconspirarea sugerează ceva exhaustiv şi aceasta pentru că dezvăluirea parţială a unui secret bine păstrat până la un moment dat înseamnă un interes dacă nu chiar o dezinformare. În lumea serviciilor secrete, căci la ele urmează să ne referim, a prezenta doar o parte a adevărului înseamnă că se mizează pe efectul acelei părţi, care va rămâne secretă şi care de regulă reprezintă ceea ce este esenţial. Deci avem de-a face cu o dezinformare bine gândită, planificată şi aplicată după toate regulile „nobilei arte”, adică a intelligence-lui ca armă de luptă împotriva celui care urmăreşte să-ţi facă rău.
De la evenimentele din decembrie 1989 şi până în prezent, opiniile privind deconspirarea instituţiei Securităţii fostului regim comunist din România s-au circumscris în jurul a două teze, aparent complementare, în realitate diametral opuse. Prima, care a reuşit să impună şi o lege (este vorba despre Legea 187 din 1999), a urmărit deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, ceea ce presupune în mod inerent că a existat şi o parte (structuri, agenţi, ofiţeri, alături de ordine interne şi regulamente specifice, planuri de acţiuni speciale, tehnologie de interceptare, alarmare şi monitorizare etc.) ce va rămâne şi în continuare clasificată. O astfel de abordare a problemei ne duce cu gândul la intenţia legiuitorului de a menţine secretul asupra a tot ceea ce este legat de activitatea de informaţii externe (spionaj, mai pe înţelesul tuturor), a contraspionajului, contrasabotajului, prevenirii şi contracarării terorismului, apărării secretului de stat, protecţiei contrainformative a valorilor cultural-ştiinţifice, tehnologice, militare, diplomatice ori de interes naţional. În această ultimă categorie ar intra şi partea bună a Securităţii. Se poate înţelege de la sine că o astfel de teză urmărea în fond să asigure o continuitate, adică să conserve prin noile structuri de intelligence tot ccea ce a fost bun în fosta Securitate.
O a doua teză, şi care începe să capete tot mai multă consistenţă, deşi se exprimă mai discret, se referă la deconspirarea în întregime a fostei Securităţi, pornindu-se de la ideea că şi spionajul, contraspionajul, contrasabotajul, apărarea secretului de stat etc. au fost concepute de instituţia Securităţii regimului comunist tot pe o bază strict ideologică. Prin urmare, nu ar mai rămâne nimic de interes pentru regimul democratic, nici măcar spionii şi agenţii lor racolaţi din rândul românilor, chiar dacă îi implică pe eternii noştri prieteni sau rivali, în funcţie de conjunctură.
Dacă prin deconspirare se urmăreşte o asanare morală a societăţii şi consolidarea regimului democratic, atunci se poate considera că ambele teze sunt vulnerabile, au cel puţin un punct slab, şi iată de ce.
Deconspirarea parţială
Deconspirarea parţială (în realitate falsa transparenţă sau pseudodeconspirarea) va menţine suspiciunea, care la nivelul societăţii ar putea face ravagii. Oamenii simpli judecă în consecinţă: cine a ajuns în funcţii înalte că a fost securist, a beneficiat de relaţiile create pe vremea regimului comunist, a şantajat un politician sau s-a lăsat manipulat de un personaj important capabil de parvenire pe căi oculte. Orice succes în afaceri nu va fi scutit de comentarii, eventual anchete penale. Într-o astfel de situaţie serviciile secrete vor avea de îndeplinit cel mai ingrat rol, şi anume de a-i verifica/monitoriza pe toţi, iar finalizarea produsului deintelligence se realizează selectiv, în funcţie de comanda politică. Or, într-o astfel de situaţie va trebui să recunoaştem că ne aflămîn faţa celei mai autentice forme de poliţie politică. Cetăţenii onorabili, adică cei care vor accepta să colaboreze cu astfel de servicii secrete, vor fi tentaţi spre acte de răzbunare, unii chiar din invidie. Mai grav e faptul că nu vor fi stopaţi de ofiţerii serviciilor, pe considerentul că orice informaţie e binevenită, se pune la dosar că nu se ştie de unde, când şi cine va solicita vreodată ceva pentru a-şi înfunda sau compromite adversarul politic. În aceste condiţii infernale de concurenţă a delaţiunii şi cu sabia lui Damocles deasupra capului, fiecare ofiţer nu urmăreşte altceva decât o promovare rapidă şi peste rând în funcţii ce i-ar da posibilitatea la alte matrapazlâcuri de acest gen şi mult mai sofisticate. În termeni de specialitate, unii de grăbesc să-l numească „joc operativ” ori „combinaţie” sau în jargonul operativ „lovitura de graţie la indirecte”. Cum va arăta o astfel de societate nu e prea greu de intuit. În orice caz, numai a democraţie nu seamănă. Şi nici nu poate să semene atâta timp cât prin astfel de practici oamenii nu se vor simţi în securitate (adică prosperitate în legalitate şi prin participare neîngrădită la viaţa publică). Abia acum ne dăm seama că securitatea unei naţiuni mai are nevoie şi de o a patra componentă, poate fundamentală: moralitatea. Prin urmare, deconspirarea parţială, prin care s-a urmărit iniţial încrederea cetăţenilor în instituţiile publice, inclusiv în serviciile de informaţii, prin promovarea moralităţii, are în realitate efectul invers: creează suspiciune, lipsă de încredere în instituţii, inclusiv faţă de comunitatea de informaţii şi poate genera o moralitate îndoielnică.
Deconspirarea integrală
Deconspirarea integrală a Securităţii înseamnă că toţi cetăţenii care într-un fel sau altul au participat la activitatea defunctei instituţii devin automat persoane lipsite de orice credibilitatepentru regimul democratic. Fiind excluşi din funcţiile publice, limitându-li-se posibilitatea de a se realiza în plan profesional, chiar în momentul maturităţii, se vor simţi cu timpul frustraţi. Pericolul pentru democraţie îl reprezintă atitudinea lor faţă de regim: absenteismul politic, care şi aşa, datorită lipsei de cultură politică, după cum au demonstrat-o ultimele alegeri, a fost deja îngrijorător de mare. De aici şi până a deveni o masă amorfă, uşor manipulabilă în faţa agresivităţii acelor curente politice extremiste, rudimentar-naţionaliste sau contestatare ale regimului democratic nu e decât un pas. A contesta un regim, chiar şi democratic, nu înseamnă neapărat să-l ataci în baza sa ideologică. Este suficient să denigrezi cu argumente, pe care le poţi găsi la tot pasul, nerealizările regimului, stângăciile, indeciziile, gafele politice sau să exploatezi anumite fenomene negative (corupţia la cel mai înalt nivel, polarizarea excesivă a societăţii cu politicieni la vârf tot mai bogaţi şi uşor manipulabili de către noii îmbogăţiţi ori scăderea alarmantă a nivelului de trai etc.). Pe de altă parte, să nu uităm că democraţia se consolidează tocmai prin conştientizarea şi atragerea societăţii civile de a participa tot mai intens la viaţa publică. Orice discriminare pe motive politice riscă să repete o greşeală fundamentală a regimului dictatorial/tiranic: izolarea unui număr tot mai mare de cetăţeni faţă de problemele societăţii. Dar şocul cel mai puternic va fi resimţit de serviciile secrete. Este vorba de serviciile secrete naţionale, pentru că instituţiile similare ale ţărilor care se află pe baricada opusă vor şti să exploateze la maximum o astfel de situaţie. Ba chiar ar putea să o şi amplifice, mai ales cele care dispun ori au moştenit agenţi bine infiltraţi, vectori de influenţă sau de decizie bine acoperiţi şi la cel mai înalt nivel. Şi, dacă e să fim sinceri până la capăt, istoria Securităţii din anii ’70-’80 ne arată că nu am dus lipsă de astfel de „prieteni” atât de binevoitori. Consecinţele se înţeleg de la sine.
Soluţia bunului simţ
Să înţelegem bine. Moralitatea nu trebuie căutată în activitatea serviciilor secrete de informaţii. Cine speră să o găsească pe frontul secret ori suferă de o naivitate incurabilă, ori se face că nu înţelege despre ce este vorba pentru a-şi acoperi adevărata identitate. Atenţie însă că nici lumea politică nu stă mai bine la acest capitol! Mai mult, gurile rele spun că o parte a presei ar fi şi ea ticăloşită, ceea ce presupune că speranţa poate veni doar dinspre cealaltă parte, adică presa independentă, evident cu condiţia ca „din câinele de pază al democraţiei” să nu se transforme, în iureşul luptei, într-o „o hienă”, după formula atât de tranşantă a unui distins clasic în viaţă.
Care ar fi soluţia morală, adică a bunului simţ? Cred că o definire cât mai riguroasă a noţiunii de transparenţă în domeniul serviciilor secrete ar putea deveni un reper/pilon, mai ales acum când pachetul de legi menit să remodeleze fundamental o astfel de activitate în România urmează să intre în dezbaterea Parlamentului. Şi e normal să fie aşa, întrucât transparenţa, în sens de control al societăţii civile, prin puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească), prin organizaţiile neguvernamentale şi mass-media reprezintă caracteristica fundamentală ce ar trebui să deosebească serviciile secrete ale unui regim democratic de cele similare ale fostelor şi actualelor regimuri dictatoriale/tiranice. Prin lege trebuie stabilit ce se controlează şi până unde, atât cantitativ, dar mai ales calitativ. Orice încercare de a ascunde informaţii de interes pentru securitatea naţională sau, după o formulă neacademică, „de a scoate de la dospit” informaţii vechi şi nerelevante pentru a fi exploatate politic, în anumite momente de conjunctură, să constituie infracţiuni, cu pedepse aspre pentru cei care le-au săvârşit. Vor fi vizaţi nu numai ofiţerii operativi care au obţinut astfel de informaţii, dar şi reprezentanţii comisiilor de control parlamentar sau orice altă persoană sau instituţie care intră în posesia unor astfel de informaţii pentru a le exploata neconstituţional. Şi nu în ultimul rând, o transparenţă reală ar mai însemna responsabilităţi sporite din partea factorilor de decizie ai statului, singurii de altfel îndrituiţi să facă aprecieri asupra valorii produselor de intelligence şi să ia măsuri în consecinţă.
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivei fostei Securităţi îşi poate spori credibilitatea, la fel membrii săi numai în măsura în care o astfel de instituţie devine mai discretă. Pare mai firească opţiunea pentru normalitate şi renunţarea la senzaţional. În felul acesta s-ar putea preveni declaraţiile publice emoţionale ori hazardate şi aceasta pentru că studiul temeinic al dosarelor de securitate poate oferi oricând surprize, chiar şi atunci când, unde şi la cine nu te aştepţi.
Şi nu în ultimul rând ar fi bine să se renunţe la linşajul politic prin această dosariadă, care pe zi ce trece capătă tot mai mult accente ce ne readuc în memorie nefericitele mineriade. O dată cu integrarea în Uniunea Europeană, oamenii noştri politici ar trebui să înţeleagă faptul că pentru a-şi spori credibilitatea în faţa electoratului au la dispoziţie suficiente argumente ce ţin de programe, realizări concrete ori aspiraţii realiste, decât să mai apeleze la acest instrument, primitiv de altfel, al dosarului prăfuit din fosta arhivă a Securităţii. Îţi poţi învinge mai uşor un adversar politic dacă îi arăţi unde a greşit decât să-l faci securist. Nu de alta, dar de securişti în adevăratul înţeles al cuvântului, regimul democratic are nevoie, fără îndoială, mai ales acum când contextul internaţional acumulează tensiuni ce pot scăpa de sub control şi riscă să arunce lumea în haos.
