Începând din 1995 serviciile de informaţii ale SUA prezic, cam din doi în doi ani, că Iranul ar putea obţine armament nuclear în cinci ani. Ca şi în cazul Irakului, serviciile de informaţii americane au căutat asidu dovezi ale unui program nuclear în Iran, dar, din păcate pentru ei, fără rezultate. După scandalul “dovezilor” falsificate în cazul Irakului – uraniul adus din Africa, ţevile din aluminiu – administraţia nu a mai îndrăznit să fabrice aşa-zise “dovezi”. Au de gând Bush şi Cheney să se bazeze din nou pe afirmaţia lui Rumsfeld că “absenţa dovezilor nu este o dovadă a absenţei?”
În urma inspecţiilor efectuate de experţi IAEA în Iran, ElBaradei, şeful Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA), afirma că nu există dovezi ale unui program de înarmare nucleară în această ţară. ElBaradei a spus acelaşi lucru despre Irak înainte ca acesta să fie atacat.
Declaraţia prevestitoare…
Ofensiva politică împotriva Iranului s-a coagulat la începutul celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush, Cheney ieşind în faţă şi făcând presiuni pentru atacarea facilităţilor nucleare ale acestei ţări. Într-un interviu pentru MSNBC pe 20 ianuarie 2005, doar cu câteva ore înainte de a doua instalare a în funcţie a lui Bush, Cheney plasa Iranul “în fruntea listei de aspecte problematice,” şi afirma că negocierile şi sancţiunile ONU ar putea să nu fie suficiente pentru stoparea programului nuclear iranian. Apoi Cheney a adăugat, cu o nonşalanţă incredibilă: “Dat fiind că Iranul a transformat distrugerea Israelului în obiectiv al politicii sale de stat, israelienii ar putea decide să lovească primii şi să lase restul lumii să cureţe mizeria diplomatică ce va urma.”
Israelul, prin ambasadorul său în Statele Unite, Sallai Meridor, se plângea de curând că Iranul este principala ameninţare faţă de Israel şi consideră că pentru a anihila ambiţiile nucleare ale Iranului va fi nevoie de SUA pentru ai împiedica pe iranieni să-şi finalizeze programul. Cum aşa? Chiar dacă ar exista un program nuclear ascuns de ochii IAEA, niciun observator serios nu se aşteaptă ca Iranul să producă armament nuclear mai devreme de cinci ani de acum înainte.
Dick Cheney pe da altă parte reiterează că “nu vom permite Iranului să deţină armament nuclear.” Remarca a venit la scurt timp după avertizarea apocaliptică a preşedintelui George W. Bush privind cel de-al treilea război mondial care va izbucni dacă Teheranul ar deţine cunoştinţele pentru producerea armelor nucleare.
Israelienii par convinşi că au reuşit să smulgă promisiunea lui Bush şi Cheney că până la finalul mandatului vor ajuta Israelul să înăbuşe în faşă programul nuclear al Iranului. Ca să nu mai spunem că nu există nicio dovadă că programul nuclear iranian are mai multă legătură cu înarmarea decât cel pe care Cheney şi Donald Rumsfeld l-au convins pe preşedintele Gerald Ford să îl aprobe în 1976. Westinghouse şi General Electric au luptat cu succes pentru abrobarea vânzării către Şah a unor facilităţi nucleare de tipul celor pe care le construieşte în prezent Iranul, pentru 6,4 miliarde de dolari, dar afacerea a picat odată cu detronarea Şahului în 1979.
Israelul cu un arsenal de 200-300 de arme nucleare se bucură de o situaţie clară de monopol în oriental Mijlociu. Vor să-şi păstreze acest monopol, iar actualii lideri ai Israelului fac presiuni asupra SUA să înăbuşe în faşă programul nuclear al Iranului.
Oricine conştientizează capacitatea de răspuns a Iranului îşi dă seama că acest lucru va însemna un dezastru pentru regiune şi nu numai. De ce ar ataca Iranul Statele Unite, sau de ce ar folosi armament nuclear împotriva lor? Adevărata ameninţare – este ameninţarea la adresa Israelului. Şi este o ameninţare ţinută sub tăcere … Casa Albă nu vrea să pună accent pe ea în declaraţiile publice, pentru că nu este o cauză populară.
Întâmplător sau nu aşa-numitul “plan Cheney” este discutat pe larg în mass media în prezent. Fan al loviturilor preventive, vice-preşedintele a fost primul oficial SUA care a aprobat atacul aerian israelian asupra reactorului irakian de la Osirak din 1981. Şi a reluat această atitudine aprobatoare în discursul foarte important din 26 august 2002, în care defineşte termenii de referinţă pentru campania sa ulterioară de convingere a Congresului să aprobe războiul din Irak.
Cheney nu s-a străduit să-şi ascundă fascinaţia pentru predispoziţia Israelului la lovituri preventive. Zece ani după atacul asupra Osirak, se spune că Cheney, pe atunci Secretar al Apărării, i-a oferit Gen. David Ivri, comandant al Forţelor Aeriene Israeliene, o imagine din satelit a reactorului nuclear irakian distrus de aeronavele israeliene de producţie americană. Pe fotografie, Cheney a scris cu stiloul “Mulţumim pentru contribuţia excelentă la programul nuclear irakian din 1981.” Deşi oficial SUA a condamnat atacul (la vremea aceea administraţia Reagan sprijinea Irakul lui Saddam Hussein), sprijinul operaţional şi informaţional acordat de Pentagon israelienilor au avut o contribuţie decisivă la succesul raidului israelian. Acum, cu Cheney vice-preşedinte, un sprijin asemănător este aproape sigur în cazul unui atac israelian asupra Iranului.
Relaţia Bush – Sharon
Nu este un secret faptul că fostul prim ministru israelian Ariel Sharon făcea deja presiuni încă din 2003 pentru o lovitură preventivă timpurie, insistând că existau şanse ca Iranul să obţină armament nuclear mult mai devreme decât momentul estimat de serviciile secrete americane. Sharon şi-a adus chiar propriul consilier militar să-i prezinte lui Bush fotografii aeriene ale instalaţiilor nucleare iraniene.
George W. Bush l-a întâlnit prima dată pe Sharon în 1998, în timpul unui turneu în Orientul Mijlociu. Sharon era atunci ministru de externe şi l-a dus pe Bush într-un tur cu elicopterul în teritoriile ocupate. Bush a făcut o referire relevantă la această vizită în prima şedinţă a Consiliului de Securitate Naţională din 30 ianuarie 2001. După ce a anunţat că va abandona rolul de “intermediar neutru” între israelieni şi palestinieni jucat de SUA timp de decenii, şi că va înclina pronunţat balanţa în favoarea Israelului, Bush a afirmat că a decis să-l creadă pe Sharon “pe cuvânt” şi să-l lase să se desfăşoare.
În cartea “Price of Loyalty” a lui Ron Suskind, Paul O’Neill, care a luat parte la şedinţa respectivă, în calitate de Secretar al Trezoreriei, îl citează pe Bush: “Arăta destul de rău acolo jos,” a spus preşedintele încruntat. Apoi a adăugat că a venit vremea ca America să renunţe la eforturile din această regiune: “Nu văd ce-am putea face în privinţa asta în acest moment.” O’Neill îşi aminteşte că proaspătul Secretar de Stat Colin Powell a fost luat complet prin surprindere de faptul că o politică nuanţată, echilibrată, pe termen lung, era astfel azvârlită la gunoi. Powell a protestat, avertizând că acest lucru îl va încuraja pe Sharon şi ” consecinţele ar putea fi dramatice, mai ales pentru palestinieni.” Potrivit lui O’Neill, Bush a ridicat din umeri, spunând: “Uneori o demonstraţie de forţă din partea uneia din tabere clarifică imediat lucrurile.”
Reticenţa armatei americane
Singurul lucru care pare a sta în calea unui atac preventiv asupra facilităţilor nucleare ale Iranului este reticenţa, neobişnuită dar binevenită, a armatei americane. Se pare că înalţi oficiali militari le-au spus lui Bush şi Cheney: De data aceasta lăsaţi-ne pe noi să vă spunem la ce să vă aşteptaţi în Ziua 2, Săptămâna 4, Luna 6 – şi toate pagubele grave pe care Iranul le poate cauza Israelului şi nouă, în Irak şi în alte părţi.
Dar Congresul? Poate frâna planurile lui Bush şi Cheney? Nici vorbă. Dacă AIPAC (Comisia pentru Afaceri Publice Americano-Israeliene) şi fondurile sale fabuloase vor sprijini un atac asupra Iranului, şi legiuitorii americani lipsiţi de coloană vertebrală vor face la fel. AIPAC a reuşit deja să împiedice un proiect de lege care ar fi obligat preşedintele să obţină autorizarea prealabilă a unui atac asupra Iranului.
Iar motivaţia posibilă a războiului pentru Casa Albă? Întrucât, mai ales după eşecul din Irak, ar fi greu de promovat ideea unei ameninţări iminente din partea unui Iran înarmat nuclear, maşinăria de PR a Casei Albe a început deja să se concentreze pe alte “dovezi” – până acum vagi – care să indice că Iranul îi sprijină pe cei care “ne ucid militarii din Irak”.
