După o lungă perioadă de îngheţ datorată în principal rigidităţii cu care Uniunea Sovietică a înţeles să asigure supremaţia comunismului în teritoriile aflate sub influenţa sa, întreaga Europă răsăriteană a început să se transforme, atât în plan socio-economic, cât mai ales politic. Aceste transformări au început cu prilejul Congresului al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din februarie 1986, o dată cu lansarea programului de reforme al lui Mihail Gorbaciov: glasnost (deschidere), perestroika (restructurare) şi uskorenie (accelerarea dezvoltării economice). Democratizarea fostelor state-satelit ale URSS şi instaurarea pluralismului politic au făcut posibilă reapariţia pe scena politică a unor doctrine “occidentale”, între acestea numărându-se şi democraţia creştină.
În Europa de Est, orientarea bisericii ortodoxe spre liturghie şi contemplaţie, precum şi subordonarea ei, prin tradiţie, puterii politice au făcut ca mişcarea creştin-democrată să aibă o apariţie târzie şi lipsită de forţă. Chiar şi aşa, aceste începuturi foarte timide au fost întrerupte brusc de instaurarea, la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, a unor regimuri totalitare, care au interzis orice altă formă de activism politic în afara celui comunist. Excepţie de la această regulă fac Uniunea Creştin-Democrată din Germania de Est şi Partidul Popular Ceh, ai căror conducători au acceptat integrarea propriilor formaţiuni politice în cadrul Partidului Comunist. De cele mai multe ori, alternativele la această opţiune erau fie exilul, fie detenţia.
În cele cinci decenii de exil forţat, liderii formaţiunilor politice interzise au căutat să menţină vie ideea unei alternative politice, fără a avea însă posibilitatea de a influenţa politica internă a ţărilor de origine. Reinstaurarea pluralismului politic şi în răsăritul Europei, urmare a proceselor reformatoare declanşate de ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a oferit condiţii favorabile reapariţiei pe scena politică est-europeană a unor partide democrat-creştine.
Astfel, în majoritatea statelor din regiune au fost întemeiate partide noi, ce s-au revendicat de la democraţia creştină. Altele, moderate, s-au reclamat de la această doctrină din dorinţa de a câştiga recunoaştere internaţională şi identitate ideologică. Sub pretextul unor relaţii apropiate cu Biserica, unele partide agrariene s-au declarat şi ele creştin-democrate, adaptându-şi programul politic în conformitate cu noile lor aspiraţii.
În BULGARIA, ţară ortodoxă fără tradiţie democrat-creştină, prestigiul etichetei şi nevoia unor parteneri puternici în Uniunea Europeană au creat cadrul favorabil apariţiei unor formaţiuni politice creştin-democrate. Principala formaţiune politică ce se revendică de la doctrina democrat-creştină este Uniunea Forţelor Democratice (SDS). Bazele acesteia au fost puse în decembrie 1989, când mai multe partide şi organizaţii civice au hotărât să încheie o coaliţie politică anticomunistă, condusă de filosoful (la acea vreme dizident) Jelio Jelev. Prin programul său politic, Uniunea îşi propune să susţină democraţia constituţională, pluralismul politic, societatea civilă şi economia de piaţă, Bulgaria urmând a fi reformată în mai multe etape.
În REPUBLICA MOLDOVA, Partidul Comuniştilor este singura formaţiune care a reuşit, pe fondul nostalgiilor sovietice şi al neîncrederii generalizate în moralitatea politicienilor, să se impună după declararea independenţei de stat, în 1991. De partea cealaltă a spectrului politic se situează Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), care a reuşit să se claseze printre primele trei formaţiuni politice din ţară. Deşi este exponentul unei mişcări creştin-democrate autentice, PPCD-ului îi lipseşte totuşi suportul electoral.
Din punct de vedere organizatoric, acesta succede Mişcării Democratice din Moldova (1988-1989), Frontului Popular din Moldova (1989-1992) şi Frontului Popular Creştin Democrat (1992-1999). El promovează valorile democraţiei, remarcându-se în special ca luptător anticomunist şi apărător al românismului. Este membru cu drepturi depline în Internaţionala Partidelor Democrat-Creştine şi Populare.
Viitorul democraţiei creştine este pus sub semnul întrebării şi în această ţară, în principal datorită problemelor economice care au creat în rândul majorităţii populaţiei sentimentul că înainte de declararea independenţei de stat a Moldovei (1991) viaţa în această republică era mult mai bună.
În UCRAINA, formaţiunile ce se revendică de la doctrina democrat-creştină fac parte din Blocul Viktor Iuşcenko Ucraina Noastră, o alianţă politică ce a reuşit ca la alegerile parlamentare din 30 martie 2002 să se claseze pe primul loc în preferinţa electoratului, cu 23,6% din voturi, iar în iarna anului 2004 să declanşeze “revoluţia portocalie” şi să preia puterea în urma unor ample demonstraţii de stradă.
În componenţa acestui bloc electoral intră o serie de partide obscure, printre care se numără: Congresul Naţionaliştilor Ucraineni, conservator, Partidul Liberal, Partidul Tineretului din Ucraina, Mişcarea Poporului din Ucraina, conservator, Partidul Uniunii Creştin-Populare, creştin-democrat, Partidul Reformelor şi Ordinii, de centru, Partidul Republican Creştin, Solidaritatea, populist, Mişcarea Populară Ucraineană şi Înainte, Ucraina!
Deşi conjunctura îi este pentru moment favorabilă, structura foarte stufoasă a acestei construcţii electorale evidenţiază faptul că mişcarea democrat-creştină din Ucraina este slabă şi fără perspectiva unei fortificări în viitorul apropiat. Cu toate acestea, ea are şansa să joace un rol important în procesul de europenizare a unei ţări care, în mod paradoxal, a fost preocupată mai întâi să-şi reformeze economia naţională şi abia după aceea să facă demersuri în vederea integrării europene.
În FEDERAŢIA RUSĂ a existat în jurul anului 1962 o primă tentativă de înfiinţare a unei mişcări politice de inspiraţie creştină, Uniunea Creştin-Socială, dar ea a fost destrămată imediat de miliţie. Iniţiatorul său, Igor Ogurţov, ofiţer de marină, a fost arestat, condamnat la închisoare şi, după ispăşirea pedepsei, deportat la muncă forţată.
După 1988, în interiorul Federaţiei Ruse au apărut mai multe formaţiuni politice democrat-creştine, având însă la bază grupuri de rugăciune şi reflecţie apropiate de biserica ortodoxă. Existenţa acestora a fost efemeră, fiind măcinate de rivalităţi personale şi lipsa susţinerii populare. Totodată, oferta politică a democrat-creştinilor ruşi s-a dovedit a fi neinspirată, alternativa totală la comunism pe care au oferit-o electoratului fiind respinsă de o populaţie nostalgică după regimuri autoritare şi glorii pierdute.
În ROMÂNIA, prăbuşirea regimului comunist în urma manifestaţiilor de stradă din decembrie 1989 şi execuţia sumară a soţilor Ceauşescu au condus la instaurarea pluralismului politic. Liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Ion Raţiu, şi cel al Partidului Naţional Liberal, Radu Câmpeanu, s-au întors din exil, de la Londra şi respectiv Paris, pentru a-şi reîntemeia partidele, dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate de populaţie. În plus, temerea că aceştia ar reprezenta interesele fostelor clase dominante şi că ar fi urmărit, prin demersul lor politic, recuperarea averilor confiscate de comunişti şi reinstaurarea monarhiei a provocat grave tulburări de stradă, soldate cu victime în rândul populaţiei civile.
În prezent, numeroase formaţiuni politice se revendică de la doctrina creştin-democrată sau populară, dar fără a se bucura de suport electoral. Această situaţie a condus la crearea unui curent de opinie favorabil ideii de unificare a tuturor acestor partide sub sigla unei singure formaţiuni politice, al cărei prim scop l-ar constitui accederea în Parlament.
