Proliferarea armelor nucleare este de departe principala ameninţare la adresa supravieţuirii speciei umane pe această planetă. În ultimii ani, cu precădere după atacurile teroriste din 11 septembrie 1999, asistăm la declaraţiile administraţiei SUA împotriva regimurilor politice care susţin terorismul şi care sunt preocupate de producerea armei nucleare. Discursurile preşedintelui Bush împotriva programului nuclear iranian şi schimbarea poziţiei faţă de Coreea de Nord dau măsura politicii externe a SUA.
La distanţă de un test nuclear interzis şi cinci ani de la momentul în care SUA au suspendat procesul de pace cu Phenianul, acum americanii au capitulat complet, acceptând un cadru de negociere care recunoaşte tacit sporirea arsenalului nuclear al Coreei de Nord. După şase ani de declaraţii împotriva regimurilor banditeşti şi includerea Coreei de Nord în aşa-numita “axă a răului”, preşedintele George W. Bush permite includerea acestui stat în clubul nuclear, conferindu-i totodată o poziţie de negociere întărită.
Atentă la ocupaţia Irakului, o ţară care nu are un program nuclear funcţional, şi obsedată de schimbarea regimului din Iran, un stat cu un program nuclear foarte primitiv, administraţia Bush a hotărât să se împace cu ideea bombei nucleare nord-coreene şi să scoată Phenianul de pe lista finanţatorilor terorismului – nu pentru că dictatorul nord-coreean şi-ar fi abandonat ambiţiile nucleare, ci mai degrabă pentru că şi le-a realizat.
În fond, Statele Unite au ridicat sancţiunile impuse Pakistanului, după ce această ţară şi-a dezvoltat arsenalul nuclear. Oficial pentru că aveau nevoie de sprijinul Pakistanului în “lupta împotriva terorismului” după atacurile de la WTC. Dar Pakistanul nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptul că a permis “părintelui bombei nucleare islamice”, A.Q. Khan, să răspândească tehnologia bombei atomice şi să ofere expertiză “regimurilor banditeşti”, inclusiv Coreei şi Iranului. Khan rămâne în continuare în arest la domiciliu, imposibil de contactat de agenţii serviciilor secrete americane care încearcă să ajungă la el. El nu a fost torturat, spre deosebire de miile de prizonieri care nu au fost niciodată acuzaţi oficial şi pe care Statele Unite au ordonat să fie închişi şi torturaţi în întreaga lume, deşi nu au putut spune ofiţerilor americani care este diferenţa dintre uraniu şi plutoniu.
Administraţia Bush tratează “problema nucleară” nu ca pe un pericol real cât mai degrabă ca pe o problemă care poate rezolva interesele SUA în diverse locuri pe planetă sau ambiţiile administraţiei care se află la conducere. Întrebarea care se pune este: primirea Coreei de Nord în clubul nuclear va face lumea mai sigură? Casa Albă a înlocuit băţul cu morcovul în speranţa că prin diplomaţie Phenianul va pune capăt izolării şi va urma calea modernizării deschisă de China comunistă? Dacă negocierea, şi nu agresivitatea, este calea raţională de urmat, atunci este firesc ca o astfel de strategie să fie aplicată şi pentru Iran. Inspirându-se de la predecesori, administraţia Bush ne arată un alt mod de a face politică. Încercarea de a pune capăt izolării periculoase a Coreei de Nord este probabil o idee bună, asemănătoare vizitei istorice a lui Richard Nixon la Beijing.
