Peste 260.000 de femei vor fi diagnosticate anul acesta cu o formă de cancer de sân. O veste teribilă. Însă, datorită cercetărilor clinice şi a posibilităţii de descoperire din faze incipiente, rata de supravieţuire este mai mare ca niciodată.
Între 1990 şi 2002 numărul de morţi cauzate de cancerul de sân a scăzut cu 2,3% pe an. Astăzi aproape 98% din femeile care suferă de o formă incipientă de cancer de sân trăiesc încă cel puţin 5 ani. Multe au vieţi lungi şi complete.
Aceste câştiguri medicale se datorează în parte noilor medicamente, multe din ele lansate în ultimele câteva decenii. Între ele se numără clasa taxanelor, un medicament numit Herceptin care se concentrează asupra unui receptor specific evidenţiat de unele tipuri de cancer de sân, şi terapiile avansate cu hormoni. Alte terapii inovatoare au fost aprobate, între care una care taie influxul de sânge către tumoră, numită Anti-VEGF, şi, mai recent, un medicament cu acumulare specifică în ţesutul tumoral, numit Tykerb.
Aceste progrese ar trebui să continue în viitor. Peste 500 de compuşi sunt testaţi clinic în prezent, pentru toate tipurile de cancer, de patru ori mai mulţi decât pentru orice alt tip de boală. Pacienţii cu cancer de colon trăiesc şi ei mai mult acum, în parte datorită exploziei de noi medicamente din ultimii ani; cele mai noi dintre ele sunt Anti-VEGF şi Erbitux. În 2004, numărul total de morţi cauzate de cancer a scăzut cu peste 3.000, după ani şi ani de creştere, ceea ce demonstrează o schimbare în bine.
Deşi tendinţele pozitive recente în domeniu nu pot fi puse doar pe seama noilor medicamente, este neîndoielnic faptul că medicamentele mai eficiente şi mai puţin toxice au un impact real.
O luptă în singurătate împotriva cancerului?
Şi totuşi aceste îmbunătăţiri nu sunt realizate în întreaga lume. Europa ar trebui să ia parte la aceste progrese împotriva cancerului, însă au fost ridicate bariere birocratice, menite să diminueze costurile prin încetinirea introducerii de noi medicamente şi restricţionarea modului în care medicii le pot folosi.
Din nefericire, unii vor să importe modelul european şi în America, şi într-un anumit sens acest lucru deja s-a întâmplat. Un proiect de lege privind medicamentele “dintr-o singură sursă”, sau unice, ar transforma sistemul american de sănătate într-unul asemănător celui european, corelând accesul de deciziile legate de preţuri.
Întrucât autorităţile de reglementare europene nu permit ca medicamentele noi să ajungă la pacienţi înainte ca negociatorii guvernamentali să obţină un preţ favorabil de la sponsori, medicamentele pentru cancer ajung adesea în SUA cu câteva luni – dacă nu ani – mai devreme. În 2003, când au fost lansate 31 de medicamente noi în întreaga lume, aproape 60% din ele au fost disponibile în SUA cu câteva luni înainte de Europa. Între 1995 şi 2001, cele 15 medicamente împotriva cancerului aprobate în Europa şi SUA au avut nevoie de 468 de zile pentru a ajunge la pacienţii din Europa, faţă de 273 de zile în America. Herceptinul a fost prins în proceduri de autorizare care au durat 550 de zile, în care europenii s-au luptat pentru un preţ mai bun, în timp ce SUA l-a autorizat în mai puţin de 120 de zile.
Negocierea unui preţ mai mic înseamnă impunerea de condiţii privind pacienţii care pot avea acces la medicamente, prin refuzul de a plăti utilizarea repetată, chiar şi în cazurile aprobate de autorităţile de reglementare mondiale.
Există un preţ pentru aceste politici. Un studiu realizat în 2003 pentru National Health Service din Marea Britanie a dezvăluit că, la multă vreme după aprobare, peste o mie de paciente cu cancer de sân eligibile din Anglia încă nu primeau Herceptin. Cei cinci ani de supravieţuire cu cancer de sân în fază incipientă se înregistrează la 78% din pacientele din UK, spre deosebire de 98 % în SUA. În Germania, un studiu a arătat că 41% din medicii germani tratau cancerul de sân în fază iniţială cu taxane, spre deosebire de 60% în America în aceeaşi perioadă. Rata mortalităţii asociate cancerului de sân în Germania a scăzut cu 9% între 1990 şi 1998, în timp ce în SUA aceasta s-a redus de două ori mai mult. În ansamblu, între 2004 şi 2006, numărul de morţi cauzate de cancerul de sân în Europa a crescut cu aproape 1,5%, iar de cancer colorectal cu 1,8%. Cercetări recente realizate de economistul Frank Lichtenberg de la Columbia University, care a analizat statisticile europene privind cancerul, au indicat că folosirea de medicamente mai noi este strâns corelată cu creşterea ratei de supravieţuire.
Bani vs. vieţi
Chiar şi în SUA, contribuabilii sunt tot mai reticenţi în ce priveşte finanţarea utilizării eficiente a medicamentelor împotriva cancerului. Un studiu pe scară largă pentru Herceptin, deja aprobat pentru cancerul de sân în fază avansată, a indicat că folosirea sa reduce recurenţa la pacientele cu cancer în fază incipientă cu în jur de 50%. Dar numeroşi beneficiari ai sistemului public Medicare din nord-vest nu au putut avea acces la medicament aproape 4 luni, deoarece compania locală de asigurări a Medicare a refuzat să finanţeze distribuirea. Medicare doreşte tot mai multă flexibilitate pentru a putea limita sau refuza accesul la noile utilizări ale medicamentelor împotriva cancerului – şi au chiar susţinători în Congres dispuşi să le-o ofere.
Costul ridicat al dezvoltării medicamentelor împotriva cancerului se reflectă în preţurile ridicate. Unele dintre aceste medicamente pot ajunge şi la 50.000 dolari pe an, care se adaugă la costurile medicale generale şi creează probleme unor pacienţi. Dar restricţiile arbitrare asupra politicii de preţuri – şi mai ales asupra prescrierii acestor medicamente – stabilite de agenţiile din Washington vor îndepărta SUA de trendul actual şi le vor apropia de modelul european.
Există controverse privind ce ar trebui să facem în legătură cu costurile în creştere ale medicamentelor împotriva cancerului, când de fapt ar trebui să ajungem la un consens asupra a ceea ce trebuie să refuzăm. Modelul american în cercetarea şi dezvoltarea de medicamente împotriva cancerului este în mare măsură un succes. Iar continuarea progresului nu va fi, probabil, foarte ieftină.
Problema mai generală este aceea a concepţiei privind modul în care plătim pentru serviciile medicale. Majoritatea oamenilor cred că asigurările există pentru a ne ajuta la o gripă, când de fapt ele există pentru a ne oferi servicii complete în cazuri catastrofale precum cancerul. Atâta vreme cât se aşteaptă ca asigurătorii să acopere toate cheltuielile medicale de rutină ale tuturor, aceştia vor fi tot mai atenţi la costurile ridicate ale serviciilor speciale acordate unui număr mic de pacienţi. Când vorbim despre medicamente scumpe împotriva cancerului, trebuie să ne asigurăm că preţurile reflectă adevărata valoare oferită de aceste medicamente prin modul în care sunt folosite; preţurile nu trebuie fixate arbitrar prin programe de finanţare publică.
Hotărârea lui John şi Elizabeth Edwards este o sursă de inspiraţie. Societatea datorează acestei familii şi altora ca ea furnizarea de terapii avansate atunci când este mai mare nevoie de ele. Dar progresele medicale nu sunt nici ieftine, nici uşoare: a fost şi este greu, scump şi riscant şi pentru pacienţi, şi pentru producători. Experienţa Europei ne arată că progresele de până acum pot fi uşor anulate de politici prost gândire la Washington.
