„Lasă, bei, uşile să se-nchidă, lasă, bei, uşile!!”, acesta era mesajul la microfon al conductorului unui metrou acum câteva zile când mă întorceam de la serviciu. Un astfel de mesaj comic îţi înveseleşte ziua? Sau te întristează impoliteţea şi barbarismul? Nu se ştie. România este ţara tuturor posibilităţilor…
Să mergi în Bucureşti în fiecare dimineaţă şi seară pe rând cu autobuzul sau troleul, apoi cu tramvaiul, continuând cu metroul, pentru a termina pe jos este o experienţă de viaţă dintre cele mai serioase. De multe ori însă experienţa aceasta serioasă trăită în profunzimea ei se manifestă grotesc de contrastant. Aproape că devine normal să te enervezi, să zbieri, să împingi cu coatele, să plângi, să leşini de căldură, după caz, dar şi să zâmbeşti sau chiar să râzi isteric de omul care se împiedică şi cade sau de faptul că te simţi aşa cum poate că s-ar simţi dacă ar putea o felie de şuncă presată între celelalte felii însumând un kilogram de mezel ţinut la temperatura unei camere bine încălzite. Pornind deci de la nivelul zero, de la omul simplu, din Capitală, aşa se vede cam cum stau treburile în România.
De când am început să lucrez şi să locuiesc (în Bucureşti, de circa un an şi jumătate, departe de locul unde m-am născut) – şi deci să fac ochi în lumea acestei ţări, am descoperit că există şi apropieri şi deosebiri umane cu conotaţii îngrijorătoare. Mai întâi, am ajuns să cred că există la noi două tipuri opuse de oameni: un tip, majoritar numeric, al celui care „se descurcă”, al adaptatului care suferă un proces de înrăire conform cu mediul de valori răsturnate în care trăieşte. Există apoi un tip minoritar al permanentului inadaptat, al celui care îşi păstrează valorile şi verticalitatea, dar cu preţul unei erodări psihice zilnice sau, în limbajul cotidian, cu preţul unui stres mult mai mare.
Dintr-un unghi mai cosmopolit, am observat că se insinuează treptat, dar sigur în România, şi în Bucureşti mai ales, o tendinţă a epocii postmoderne, globale, în care ne aflăm, pericolul pierderii în mulţime, al dispariţiei individualităţii proprii, al vieţii despiritualizate, robotice. Parcă am fi piese dintr-o maşinărie bine unsă cu propria noastra unicitate. Simţim că maşinăria merge, ne pune în mişcare şi o punem în mişcare, totuşi acest continuum înfioară printr-o presimţire: piesele se uzează inevitabil, valoarea lor individuală se micşorează şi dispare, maşinăria are nevoie de piese de schimb noi, strălucitoare.
Am reperat şi nişte ciudate forţe de atracţie şi respingere între semeni: printr-o mişcare paradoxală, cu cât individul se străduieşte să îşi împingă propria fiinţă printre şi peste ceilalţi, cu atât mai mult individualitatea pare să-i fie mai dizolvată în mulţime. Astfel, cei mai mulţi se aseamănă prin egoismul lor. Este o asemănare aproape solidară – solidaritate inconştientă şi negativă.
Cu toate acestea, comparând cu alte ţări, cum ar fi Anglia, pe care o cunosc mai bine, nu pot să nu remarc sub toate aceste umbre lumina tainică a unui fel de apropiere afectivă între români chiar la un nivel care teoretic ar trebui să îi despartă. Critici, te plângi fără rost, dar în mod esenţial, până la urmă, îl înţelegi pe doctorul care îţi ia bani ca să te trateze, pentru că salariul de la stat este prea mic. Îi înţelegi într-un anumit grad până la urmă – chiar dacă nu fără împotrivire, atunci când te fură pe tine – până şi pe hoţii din buzunare, că doar viaţa este grea cu un salariu mic şi cu copii acasă de crescut. Chiar dacă poate înjuri, te cerţi sau te baţi cu alţii, totuşi există o înţelegere subliminală a celor din jurul tău, deşi nu eşti în principiu de acord cu felul lor de a fi sau de a se comporta. Şi de fapt, am sta probabil mult mai prost (am fi la stadiul de războaie civile) dacă nu ar exista acest fel de solidaritate. Bineînţeles, empatia negativă, înţelegerea în „rele”, nu poate fi constructivă în sine pentru progresul moral şi economic al unei ţări. Dar ceea ce cred este că mai întâi trebuie să existe o solidaritate, chiar de orice factură ar fi ea, un sentiment colectiv, o formă de „patriotism”. Această solidaritate inconştientă, incipientă şi de multe ori negativă ne poate trage în jos, dar ne poate şi salva, în sensul că ar putea fi folosită ca punct de plecare către ceva superior, către o solidaritate interumană mai exigentă, mai îndreptată către ceea ce e bine, către ceea ce e moral, atât la nivel individual, cât şi de grup.
