Tema paradoxală a articolului a fost inspirată de o discuţie în contradictoriu cu un grup de studenţi în luna septembrie pe marginea uzului Filosofiei Istoriei şi a funcţiilor sale (descriere-analiză-predicţie-prescripţie) în prognozarea rezultatului bătăliei Kerry-Bush…

De ce urma să dea greş Kerry

Anul electoral 2004 a luat sfârşit  pentru americani , învingători fiind ca şi în 2000 George W. Bush şi Partidul Republican, de această dată însă de o manieră categorică.

La ce bun însă să căutăm explicaţii post-factum pentru triumful republicanilor în frunte cu stigmatizatul George W. Bush ? Pentru a rivaliza orgolios cu multitudinea de explicaţii ştiin ţ ifice, politologico-sociologico-comunicaţionale care inundă mass-media imediat după alegeri? NU, fiindcă nici un astfel de exerciţiu intelectual nu mai are vreo valoare practică, cât timp apare după ce evenimentul în cauză s-a produs. Învingătorul ia totul, iar într-un scenariu democratic tipic (american) există certitudinea că pentru patru ani de acum înainte preşedintele în funcţie se va numi tot George W. Bush. Învinşii sunt nu numai actorii politici propriu-zişi, în cazul nostru John Kerry, ci şi acei specialişti care l-au consiliat spre eşec. Lumea globală în care cetăţeni mai de succes ori nu, mai bogaţi ori săraci trebuie să trăiască (asta dacă nu aleg izolarea mai mult sau mai puţin călugărească în locuri uitate de vreme) este una grăbită şi bazată de regulă pe succese căpătate prin confruntare. Mediul politic democratic nu face excepţie, iar, î n general, învinşii nu primesc o a doua şansă…

Şi totuşi de ce a pierdut Kerry sau mai precis de ce urma să dea greş? Marea majoritate a politologilor momentului îl dădeau ca învingător sigur, cvasitotalitatea vectorilor mass-media (cazul celui mai mare ziar din lume – New York Times) l-au susţinut explicit, lumea intelectuală, artistică şi sportivă i s-a raliat zgomotos, Europa Occidentală a fost vehement anti-Bush, inventarul politic al administraţiei republicane era echivalat cu un dezastru de proporţii, şi totuşi Kerry a fost învins la scor.

Fiindcă învingătorul respectă legile istoriei, în vreme ce învinsul nu numai că nu le înţelege, ci le şi omite din ignoranţă ori superioritate. Urmarea? Învingătorul are ocazia să facă istorie, cât timp învinsului nu-i rămâne decât consolarea psihanalitică tardivă a înţelegerii a ceea ce a mers prost.

Dukasis sau cronica unei înfrângeri anunţate

Lui John Kerry istoria i-a rezervat acelaşi rol de înfrânt lamentabil ca fostului său şef politic, ex-guvernatorul de Massachusetts şi candidat la preşedinţia americană  în 1988, Michael Dukasis. Vom vedea în cele ce urmează de ce campania  lui Kerry prefigura încă din luna augustcronica unei morţi (politice) anunţate, în stil Dukasis.

Câteva cuvinte însă despre predecesorul lui Kerry. Michael Dukasis a rămas în tratatele de istorie politică americană ca fiind sinonim perdantului jalnic, întrucât, deşi avea majoritatea atuurilor politice pentru a câştiga, reuşind iniţial să capete un avans de 16-17 procente, totuşi a pierdut la o diferenţă uriaşă de 7 milioane de voturi în scrutinul popular. Tabăra democrată, în frunte cu John Kerry, a avut 16 ani la dispoziţie pentru a preîntâmpina eşecuri similare. A dat însă greş, fiindcă a urmat în linii mari acelaşi traseu falimentar, şi iată de ce…

Deşi a avut la dispoziţie un numă-record de candidaţi la învestitura democrată, acest fapt s-a dovedit ca şi în 1988 contraproductiv, întrucât alesul, John Kerry, cel mai bogat dintre ei (atât din punct de vedere personal, cât şi electoral-intern), pornea în cursa pentru Casa Albă din postura de rezervă la start, nu el fiind favoritul şi cel mai mediatizat candidat democrat, ci guvernatorul de Vermont, Howard Dean. Mai mult decât atât, tabăra democrată s-a dovedit incapabilă să evite experienţa negativă din 1988, în care mulţimea de candidaţi a cauzat tergiversarea selecţiei interne şi deci întârzierea atacului la adresa adversarului republican, desemnat şi atunci, ca şi acum, aproape fără emoţii; Bush senior (de exemplu), după problemele iniţiale din statul Iowa, unde a pierdut surprinzător în favoarea contracandidatului Bob Dole, va recupera decisiv prin logica de partid ce a canalizat opţiunea internă spre cel mai vizibil candidat, şi anume vicepreşedintele în funcţie – preferatul carismaticului Ronald Reagan. Deşi avertizaţi de faptul că şi George Bush junior nu avea practic rivali în faţa Convenţiei Republicane, democraţii vor pierde prima probă, cea a nominalizării.

Kerry şi absenţa alternativelor de securitate

O altă probă subsecventă în care Kerry a clacat în stil Dukasis a fost dosarul de politică externă. Având un întreg arsenal de arme politice anti-Bush la dispoziţie, Kerry a decis să joace cartea politicii externe şi de securitate de o manieră îndoielnică, atâta vreme cât în afara opoziţiei verbale Kerry nu propunea nimic concret ori diferit de strategia lui Bush de intervenţionism antiterorist, global şi unilateral. În plus, candidatul democrat nu va putea evita până la final acuzele de flip-flopping (inconsecvenţă, lipsă de credibilitate) fiindcă, deşi votase în Senat autorizarea ofensivei din Irak, ulterior va încerca să se dezică de o astfel de orientare. Dukasis, la rândul său, alesese în 1988 ca temă majoră a campaniei sale criticarea programului de securitate naţională denumit popular “Războiul stelelor”, fără însă a propune renunţarea la acesta, poziţia sa în privinţa angajării depline a SUA în Războiul Rece împotriva subversiunii sovietice fiind la fel de ambiguă.

Mai mult, deşi Kerry fusese un voluntar de excepţie în timpul războiului din Vietnam (în vreme ce rivalul său efectua un stagiu militar mai mult decât îndoielnic în Garda Naţională din statul Texas), statutul său de erou de război se va întoarce împotriva sa în ochii opiniei publice de o manieră similară lui Dukasis; acesta din urmă, criticat fiindcă nu are abilităţi de comandant suprem al armatei deoarece nu-şi efectuase serviciul militar, a decis spre finalul campaniei să le ofere americanilor spectacolul ridicol al domniei sale manevrând un tanc. Kerry deşi ştia, desigur, ce impact negativ major a avut eroarea de imagine a fostului său patron politic, va pune accent pe priceperea sa de militar, dovedindu-se însă incapabil să demonteze criticile ulterioare venite din partea unor foşti camarazi, aduşi în prim-plan de maşina de război electoral a republicanilor. Bush senior, în schimb, plecând în 1988 la lupta prezidenţială dintr-o postură similară lui Kerry -pilot de bombardiere torpiloare pe frontul din Pacific, rănit de japonezi în 1944 -, nu şi-a lăsat subminat nici un moment în ochii electoratului statutul său de veteran meritoriu de război.

A fi sau a nu fi liberal-progresist

O altă probă care ar fi trebuit să-i asigure succesul lui Kerry privea situaţia economiei americane aflate într-o gravă depresiune caracterizată de creşterea nemaiîntâlnită de la Marea Criză din 1929-1933 a numărului şomerilor, de agravarea deficitului bugetar şi a datoriei publice a SUA, de scandalurile cauzate de falimentul unor nume grele (cazul Enron – sponsorul principal al campaniei lui Bush din 2000), de criza din sistemul asigurărilor de sănătate, de tendinţa predilectă de delocalizare promovată de marile corporaţii spre pieţe mult mai ieftine din Europa de Est şi Asia de Sud-Est, dar mai ales de starea psihotică de asediu ce caracterizează societatea americană, în ansamblul său, în perioada post-11 septembrie. Toate acestea ar fi trebuit să-l îngroape pe Bush sub o avalanşă de atacuri alimentate aproape exclusiv de erorile preşedinţiei sale, însă acest fapt nu s-a produs. În 1988 Dukasis încercase să-şi facă un nume de glorie din statutul său de liberal şi din apartenenţa sa la ACLU (organizaţie promotoare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi a separaţiei radicale stat-biserică); va pierde în consecinţă voturile comunităţilor religioase şi conservatoare, iar imaginea sa generală, atât din cauza campaniei negative a republicanilor, cât şi a incapacităţii sale de reacţie promptă, va fi plasată la limita politicianismului progresist (comunist adică, în termenii jargonului politic american). Preocupat de acest element peiorativ, Kerry va nega constant opţiunea sa de liberal (deşi era senatorul cu cea mai liberală activitate şi agendă de până atunci), “reuşind” prin efect o contraperformanţă similară lui Dukasis, de a nega de fapt virtuţile curentului pe care-l reprezenta. În timp ce Bush tatăl şi fiul se vor adresa de o manieră lipsită de echivoc segmentelor tradiţionale ale societăţii americane, baletul societal sinuos, dar fără identitate  al lui Kerry va contribui la înfrângerea sa, fiindcă nu poţi să fii în acelaşi timp catolic (dar respingând vehement recomandările papale de promovare de politicienii practicanţi a valorilor religioase specifice) şi laic-liberal (dar făcând apel la sprijinul comunităţilor tradiţionale, fundamentate religios pe valori antiavort, antihomosexualitate sau antiislamism).

Epilog

Curba de popularitate este ultimul aspect al paralelei Dukasis-Kerry. Ca şi Dukasis, Kerry intrase în cursă cu şansa a doua pentru ca, brusc, în luna aprilie să-l depăşească pe favorit. Adversarul lui Bush jr. fusese însă martorul prăbuşirii lente, dar implacabile a mentorului său după acel avans iniţial uriaş de 17 procente. Văzuse impactul pe care o Convenţie Republicană din august îl poate avea asupra electoratului şi cum acest gen de eveniment festiv poate întoarce dramatic balanţa de opţiuni. Dar nu a înţeles istoria măririi şi prăbuşirii lui Dukasis, cât timp Convenţia Democrată programată neinspirat de consilierii săi în luna iulie a reprezentat ultimul moment ofensiv al lui Kerry. Voinţei de putere îi va lua locul un amestec de superioritate dat ă de certitudinea victoriei şi perplexitate ulterioară generată de incapacitatea de a întelege de ce încăpăţânatul Bush jr. îl depăşeşte în sondaje (deşi ar fi trebuit să fie deja în genunchi sub povara eşecurilor externe şi interne) din aceeaşi lună august a Convenţiei Republicane. Lunile următoare vor fi caracterizate de acelaşi efort haotic, în stil Dukasis, de a reduce diferenţa în sondaje, ultima armă, cea a confruntărilor TV, dovedindu-se insuficientă în faţa excepţionalei organizări în teritoriu a republicanilor.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 21