În lupta oamenilor politici pentru putere şi influenţă, în goana după putere şi interese personale, în încercările (reuşite) de manipulare a opiniei publice, ceea ce se distruge este tocmai omul, omul simplu care îşi trăieşte pur şi simplu viaţa, şi al cărui duşman cel mai mare pare să fie tot omul, chiar când natura îi este şi ea potrivnică.
Lucrez la o companie multinaţională de origine americană ce trebuie să-şi respecte angajaţii. Pentru a compensa sentimentul copleşitor de “micime” pe care riscă să-l inducă în angajat complexitatea mecanismului ce pune în mişcare o firmă de asemenea anvergură, politica multinaţionalelor este să dezvolte un discurs axat pe persoană, pe importanţa fiecărui angajat. Cea mai importantă metodă prin care discursul devine vizibil în practică este trainingul menit să dezvolte aptitudinile personale. Într-adevăr foarte lăudabil. În teorie. Însă în practică se ajunge din nou la ceva tot mai cunoscut epocii în care trăim: sacralizarea persoanei, exacerbarea unui cult al ego-ului, tot mai avid după comercial, după material, după aparenţe de frumuseţe fizică şi tinereţe veşnică, după succes pe toate planurile.
Recent, la un astfel de training ni se repeta perseverent cum trebuie să-ţi urmăreşti obiectivele personale şi profesionale şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a le atinge. Tot timpul să ne gândim la obiectivele noastre, iar, dacă o anumită acţiune sau activitate nu ne ajută în nici un fel în urmărirea scopului nostru, atunci să nu mai pierdem vremea. Am învăţat deci că timpul trebuie folosit la maximum în folosul personal. Dintr-un exerciţiu de organizare optimă a timpului, acest training se transformase treptat într-un fel de odă adusă persoanei de succes cu un simţ pronunţat de organizare – chiar şi a propriului succes – şi care îşi cunoaşte foarte bine interesul, un fel de machiavellism egocentric supradimensionat ce proclamă anularea bunătăţii dezinteresate dacă aceasta nu se dovedeşte a fi “utilă”.
Când mi-am exprimat verbal reţinerile, ceilalţi colegi m-au privit zâmbind maliţios şi ironic. Trainerul s-a blocat pentru un moment, neaşteptându-se la punerea în discuţie a unor idei pe care se obişnuise să le repete diverşilor cursanţi, fără să se mai interogheze asupra moralităţii sau asupra consecinţelor lor, consecinţe cu atât mai periculoase când se vor a fi plantate în solul roditor de corupţie de la noi din ţară.
Într-o astfel de lume idealismul dispare. Orice altruism devine cel puţin inutil, dacă nu chiar dăunător, orice act de contemplaţie îşi pierde rostul dacă “nu iese nimic” – material – din asta. Sinceritatea începe să fie luată naivitate sau chiar prostie. Oricât de contradictoriu ar putea să sune aceasta, omul se “dezumanizează”.
De acelaşi tip de dezumanizare născută din miezul pur egoist al fiinţei umane se poate vorbi şi la alte niveluri, cum sunt nivelul politic sau chiar nivelul geopolitic. Ea se manifestă prin manipulare, ipocrizie, cruzime, indiferenţă faţă de suferinţa altora. Scena internaţională oferă destule exemple, despre care se pot spune şi se pot specula multe: interesul Statelor Unite de a sprijini activ revolta călugărilor budişti din Myanmar (septembrie-octombrie 2007) cu scopul de a-şi mări puterea, într-o zonă strategică de pe glob, lângă Strâmtoarea Malacca şi aproape de noua putere economică China, şi sub protecţia aceluiaşi alibi idealist dintotdeauna: sprijinirea democraţiei – cu atât mai mult într-o ţară cu un regim opresiv de juntă militară încă din 1962 cum este Myanmarul. Sau interesul conducerii politice din Myanmar de a se menţine la putere indiferent de voinţa populaţiei. Sau interesul geopolitic al Chinei de a nu se alătura presiunilor Statelor Unite împotriva încălcărilor flagrante ale democraţiei din Myanmar, pentru ca nu cumva să ajute indirect America în consolidarea unei eventuale poziţii strategice în zonă.
Ciclonul din Myanmar de la începutul lunii mai este un exemplu monstruos al nepăsării criminale a liderilor militari din această ţară, pentru care scopul primordial este menţinerea la putere, iar salvarea vieţilor oamenilor afectaţi de dezastrul natural nu este o condiţie necesară acestui scop, atât timp cât menţinerea la putere se realizează oricum prin opresiune.
Este necesară o regândire a ceea ce este uman de fapt. În orice caz umanul ar trebui să conţină substanţa a ceea ce le dorim părinţilor sau copiilor noştri, sau nouă. Să ne bucurăm deci de viaţa noastră într-un mod cât mai uman posibil.
