Oficiali din sectorul economic chinez şi american s-au întâlnit la jumătatea lunii decembrie 2006 pentru o primă rundă a ceea ce a fost numit Dialogul Economic Strategic (SED) SUA-China. Atunci când campioana mondială la sprint economic, China, se întâlneşte cu campioana mondială la maraton economic, SUA, miza este mult mai mare decât nivelul valutei chinezeşti, vizând păstrarea avuţiei celor două naţiuni.
Rolul crucial al sectorului financiar
Partea cea mai dificilă a tranziţiei la statutul de economie avansată durabilă este dezvoltarea unui sector financiar rezistent şi flexibil. Economia britanică a înflorit în secolul al XIX-lea în principal deoarece, după ce Revoluţia Industrială a transformat activitatea economiei reale din Anglia, a apărut o ordine financiară mai avansată. Standardul aurului şi administrarea sa de Banca Angliei au format baza unui sistem financiar britanic stabil, care a funcţionat uneori imperfect, dar care în general a avut performanţe remarcabile în realocarea capitalului şi depunerea lui timp de mai mult de 150 de ani.
Japonia postbelică a muncit, a economisit şi a investit, obţinând un succes remarcabil al economiei “reale” în anii 1970 şi 1980, dar nu a reuşit să dezvolte un sector financiar eficient. Până la sfârşitul anilor 1980, fluxul masiv de economii japoneze, lipsit de avantajul unui sistem financiar modern de alocare a capitalului şi de depunere a avuţiei, a redus la zero rentabilitatea capitalului. Prăbuşirea, în consecinţă, a bursei în 1990 şi a pieţei imobiliare câţiva ani mai târziu a spulberat fonduri japoneze echivalente cu venitul naţional pe aproape trei ani. Suma ar ajunge la nivelul ameţitor de 40 trilioane USD pentru economia americană actuală. Japonezii nu au lăsat prea mult capital să iasă din ţară şi au alocat ineficient cantităţile uriaşe de bani blocate în ţară. Rezultatul a fost un dezastru financiar urmat de peste un deceniu de slăbire semnificativă a economiei reale.
În prezent, China are atât o creştere economică susţinută, de 10%, cât şi investiţii masive, ambele repere convenţionale ale unei economii reale puternice. Dar sectorul financiar chinez rămâne periculos de subdezvolat. Alocarea capitalului este încă mult prea arbitrară, realizată în principal de bănci de stat cu personal insuficient şi având adesea o experienţă limitată în identificarea investiţiilor viabile. Scopurile politice determină în prea mare măsură alocarea capitalului chinez. Dincolo de asta, surplusul de capital privat este în principal blocat în China, ca urmare a restricţiilor asupra ieşirilor de capital impuse de oligarhii comunişti ai Chinei.
Cea mai importantă supapă de ieşire a economiilor excesive ale Chinei este uriaşul flux de capital dinspre guvernul Chinei spre pieţele de capital americană şi europeană. Însă aceasta rezultă din subevaluarea constantă a valutei şi restricţiile asupra ieşirilor de capital privat. Sectorul financiar subdezvoltat al Chinei a obligat guvernul chinez să importe instrumente de depunere şi management al capitalului din Statele Unite şi Europa. Rolul dominant al Statelor Unite în această activitate explică deficitul de cont curent “sustenabil” al SUA şi parţial şi ratele extraordinar de mici ale dobânzii pe termen lung, de 4,5 la sută, în ciuda creşterii dobânzilor pe termen scurt de către banca federală de la unu la sută la 5,25 la sută între iunie 2004 şi iunie 2006.
În ciuda deciziei Chinei de a-şi depozita rezervele valutare de peste 1 trilion dolari, cifră-record, egală veniturilor naţionale pe şase luni, rămân cel puţin două probleme fundamentale. În primul rând, investiţiile interne ale Chinei, de peste 40% din PIB, rămân mult prea mari şi prea prost alocate între posibilele utilizări pentru a susţine creşterea economică a ţării. Rezultatul, aşa cum a descoperit Japonia tot după un deceniu (1980) de investiţii excesive şi prost alocate, realizate de funcţionari de stat, va fi un haos financiar care va slăbi economia reală.
În al doilea rând, valuta subevaluată a Chinei are ca efect o investiţie excesivă în sectorul exporturilor de produse, care la rândul său generează surplusuri comerciale taxate politic. Problema nu este atât dacă un yuan liber va reduce surplusul comercial al Chinei sau deficitul comercial al SUA, ci dacă va contribui la echilibrarea fluxurilor de investiţii între sectoarele comerciale şi non-comerciale ale economiei chinezeşti, reducând în acelaşi timp presiunile comerciale tot mai mari care ar putea avea ca rezultat o legislaţie protecţionistă. O astfel de legislaţie reprezintă încă un potenţial pericol pentru economia reală, generată de dezechilibre în China.
Lecţiile Americii pentru China
Pentru cunoscători, economia chineză este o oglindă care reflectă factorii ce au stat în spatele remarcabilului succes al economiei americane în ultimii 25 de ani. Aşa cum am menţionat deja, China nu are un sector financiar modern, privat. SUA au cel mai avansat sistem financiar din lume, care oferă o gamă uneori năucitoare, dar foarte atractivă, de instrumente de depunere.
Simbioza dintre sectorul financiar al SUA şi economia americană reală a fost întărită de o reducere drastică a nivelului şi a volatilităţii ratei inflaţiei, schimbare concepută după 1980 de Sistemul Federal de Rezerve condus de Paul Volcker şi susţinută de Alan Greenspan. Simultan, liberalizarea a sporit capacitatea sistemului financiar american de a adopta măsuri inovatoare.
Lecţii pentru SUA şi China
Adam Smith explica acum 230 de ani ideea importantă, deşi acum pare de la sine înţeleasă, că scopul principal al economiei de piaţă, condusă de interese personale luminate, este crearea de avuţie care să se reflecte asupra angajaţilor din economia respectivă. Astăzi vedem poate puţin mai clar că generarea de bogăţie emană şi din sectorul financiar. Odată generată, avuţia trebuie reinvestită dacă vrem ca ea să continue să susţină consumul şi formarea de capital suplimentar. Succesul economiei avansate a Americii şi creşterea sistemului ei financiar sunt ilustrate probabil cel mai bine de extraordinara creştere şi conservare a avuţiei într-un mediu mai stabil care e dominant de la jumătatea anilor 1980.
În deceniul anterior, cu o volatilitate şi o inflaţie ridicate, capitalul american real net a crescut în medie cu 2,57% pe an. În anii 1990, rata anuală de creştere a fost mai mult decât dublă, 5,25%, înainte de a fi întreruptă de prăbuşirea bursei din 2000. Astfel de corecţii sunt inevitabile într-un sistem financiar modern. Importantă este recuperarea. Rata creşterii capitalului american a revenit la 4% în anul încheiat în al treilea trimestru al lui 2006, ultima perioadă pentru care avem date complete.
Drumul către dezvoltarea simbiotică a economiilor americană şi chineză este clar. America trebuie să continue să menţină deschise pieţele de bunuri, pentru a putea beneficia de economia reală puternică a Chinei. La rândul ei, China trebuie să-şi deschidă pieţele de capital pentru investiţii americane în băncile sale, pentru a putea beneficia de sectorul financiar puternic şi inovator al Americii.
Drumul nu este uşor de urmat din cauza cercurilor de interese din ambele ţări care susţin restricţiile asupra comerţului şi a fluxurilor financiare. Dar perseverenţa şi flexibilitatea guvernelor, a companiilor şi a instituţiilor financiare atât din China, cât şi din SUA, menite să integreze sectoarele reale şi financiare ale celor două economii, ar contribui substanţial la sporirea avuţiei naţiunilor moderne. Adam Smith ar fi mândru, atât de China, cât şi de America.
