Generalul Ante Gotovina a intrat zilele trecute în manualele de teorie ale integrării europene ca fiind prima persoană care prin simpla sa existenţă în libertate blochează paradoxal intrarea ţării sale, recte Croaţia, în Uniunea Europeană. Cum a fost însă posibil?
Istoricul candidaturii Croaţiei
Zagrebul continuă să fie un actor paradoxal pe scena politică europeană, guvernele de diferite coloraturi care s-au perindat de la desprinderea din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia împărtăşind viziunea politică a unei Croaţii mari, cu aspiraţii naţional-naţionaliste şi de superioritate în arealul Balcanilor de vest, cel puţin în relaţia cu Serbia. Beneficiind de susţinerea cvasinecondiţionată a Germaniei (stat care de o manieră unilaterală, forţând limitele politice ale relaţiei cu partenerii comunitari, recunoscuse independenţa Croaţiei şi a Sloveniei în decembrie 1991), liderii croaţi vor formula în perioada 1999-2001 obiectivul aderării ţării lor la Uniunea Europeană conform, dar şi sub presiunea modelului sloven. Astfel, alegerile din ianuarie 2000, marcate de înfrângerea partidului ultranaţionalist al preşedintelui Franjo Tudjman, vor crea perspectiva unei apropieri reale de UE, Bruxelles-ul răspunzând rapid prin crearea misiunii Delegaţiei Comisiei Europene la Zagreb (martie), prin scutirea de taxe vamale pe piaţa unică a exporturilor croate (septembrie) şi prin începerea negocierilor pentru elaborarea Acordului de stabilitate şi asociere (noiembrie), documentul care, potrivit deciziilor Consiliului European de la Feira, urma să fundamenteze candidatura oricărui stat din Balcanii de vest. Cererea de aderare la UE va fi formulată de Zagreb în februarie 2003, iar Consiliul pentru afaceri generale şi relaţii externe al UE (este vorba despre Consiliul UE la nivel de miniştri de externe) va răspunde printr-un nou semnal favorabil, decizând să solicite Comisiei o opinie asupra dosarului croat; peste un an, Comisia va da publicităţii avizul său favorabil, în temeiul căruia Consiliul European din iunie 2004 va recunoaşte Croaţiei calitatea de stat candidat, pentru ca summit-ul şefilor de stat şi de guvern europeni din decembrie 2004 să lanseze ca dată de începere a negocierilor ziua de 17 martie 2005 cu condiţia cooperării depline cu Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie.
După această scurtă factologie, să revenim însă la explicarea etichetei introduse la începutul articolului, anume aceea de “actor paradoxal”.
Croaţia, ţară balcanică cu o populaţie preponderent catolică, dar şi cu o minoritate sârbă ortodoxă semnificativă locuind în Slavonia orientală (unul din merele discordiei în relaţia cu Serbia), se va comporta paradoxal încă de la începuturile istoriei sale moderne, atunci când în contextul disoluţiei Imperiului Austro-Ungar din cauza înfrângerii suferite în primul război mondial, Zagrebul decide la finele anului 1918 să se alăture Regatului sârbilor şi muntenegrenilor cu capitala la Belgrad. Nu va trece multă vreme, însă, şi animozităţile seculare sârbo-croate vor avea ca reacţii asasinarea, de exemplu, la Marsilia de către un naţionalist croat a regelui iugoslav Alexandru I şi a gazdei sale sale, ministrul de externe Louis Barthou, cu ocazia vizitei oficiale din anul 1934. Apoi în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, invadarea şi înfrângerea Iugoslaviei de Reich-ul german va genera oportunitatea restabilirii independenţei croate, marcate însă de sângeroase confruntări între ustaşii croaţi şi cetnicii sârbi. Dar încă o dată, paradoxal, liderul mişcării comuniste de partizani, croatul Iosip Broz Tito, va acţiona la finele războiului pentru reunificarea Iugoslaviei, entitate statală şi geostrategică destul de stabilă până la moartea sa survenită în anul 1980. Va urma o perioadă de instabilitate politică culminând cu cea de-a doua secesiune extrem de sângeroasă din anii 1991-1992-1995.
Din punct de vedere geopolitic, mişcarea de secesiune croată a avut un succes spectaculos prin faptul că cea mai mare parte a superbului litoral iugoslav de la Marea Adriatică a revenit Zagrebului, fără ca acest fapt să aibă o neapărată legitimitate istorică. În schimb, succesoarea la tratate, Iugoslavia (actuala Serbie-Muntenegru) a trebuit sub presiune internaţională să accepte o fâşie foarte mică de litoral, având drept singur port oraşul Bar.
Zagrebul văzut de la Bucureşti
Dosarul candidaturii croate are mult mai puţine aspecte critice decât cel românesc nu doar datorită întinderii geografice şi populaţiei, ci mai ales din valorizarea diplomatică activă atât a filierei catolice, cât şi a celei turistice şi asta deoarece, comparativ cu litoralul dalmat, cel pontico-mioritic arată ca o bombă împuţită, insalubră, deci deloc atrăgătoare pentru turistul occidental-cetăţean european.
Segmentul de loisir croat are o diversitate relativ redusă faţă de cel românesc, dar este excelent promovat şi administrat, un exemplu în acest sens fiind popularul spot publicitar de pe CNN (Croatia – The Mediterranean as it once was). În schimb, conducerile înţelept jefuitoare post-revoluţionare din eterna şi fascinata Românie nu doar au handicapat potenţialul turistic tradiţional carpatino-pontic, dar au şi distrus mare parte din ecosistemele naturale gen fonduri forestiere (seculare), parcuri de vânătoare ori Delta Dunării.
Practic, doar chestiunea relaţiei cu Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie împiedică Croaţia în a deveni membră a UE în 2007 sau cel mai târziu în 2009, nici o clauză de salvgardare de tip românesc nefigurând pe agenda comunitară.
Mândria de a fi croat
Şi totuşi Zagrebul ezită în a-l captura şi a-l preda pe generalul Ante Gotovina, erou al războiului de independenţă pentru majoritatea croaţilor, dar criminal de război vinovat de atrocităţi la adresa sârbilor din Slavonia orientală în ochii comunităţii internaţionale. Jocul diplomatic dublu practicat de Zagreb are în primul rând o miză internă uriaşă, chestiunea identităţii naţionale şi a suveranităţii croate fiind o raţiune politică greu surmontabile de către autorităţi. Cum să explici finalmente croatului obişnuit (dar votant) că aceia care luptă pentru ţară pot fi brusc preschimbaţi din eroi în criminali de război, făptuitori de genocid, sub presiunea unei Uniuni Europene în care finalmente pitoreasca Croaţie nici nu prea are mare nevoie a se integra de vreme ce mândria naţional-istorică este preţul.
Raţiunea externă a jocului dublu contează, de asemenea, într-o măsură considerabilă. Astfel, precedentul recunoaşterii unilaterale germane a independenţei croate a încurajat guvernul de la Zagreb în sensul unei diplomaţii “a faptului împlinit”, în contextul în care pilonul doi comunitar, Politica externă şi de securitate comună a UE, este perceput, la 13 ani de la Tratatul de la Maastricht, mai degrabă ca un obiectiv ambiţios decât ca o entitate consensuală eficientă. Încercând să speculeze disensiunile din blocul decident comunitar, Croaţia a mizat pe varianta de blocaj în chestiunea prinderii şi extrădării generalului Gotovina, argumentul retoric forte al premierului Ivo Sanader fiind că, deşi a luat toate măsurile necesare (inclusiv blocarea conturilor şi a averii, însă abia în săptămâna votului), nu s-a reuşit încă prinderea acuzatului. S-a ales, în schimb, cu o blocare clară şi pe termen nedeterminat a candidaturii, Consiliul pentru afaceri generale şi relaţii externe al UE decizând cu 8 voturi “pentru”, 10 “împotrivă” şi 7 “abţineri” amânarea începerii negocierilor până la momentul unei cooperări depline a Zagrebului cu Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie.
