Home » Economie » Din nou despre criză

Din nou despre criză

Euro creşte în raport cu dolarul într-un ritm ce dă dureri de cap exportatorilor europeni. Louis Gallois, preşedintele EADS, aprecia recent că nivelul şi evoluţia monedei unice europene „asfixiază” industria europeană, iar economia Uniunii Europene va pierde investitorii americani. Rata de schimb euro-dolar se află în vecinătatea lui 1,6, iar îngrijorarea creşte pe ambele maluri ale Atlanticului.

Sistemul bancar

Potrivit unui raport al Băncii Reglementelor Internaţionale (BIS), băncile europene au făcut împrumuturi importante la alte bănci pentru a face faţă cererilor de creditare venite din partea companiilor. Astfel, împrumuturile nete realizate de acestea la alte bănci au crescut de la zero în 1997 la 800 miliarde dolari. În schimb, băncile americane s-au împrumutat de la societăţi nebancare, volumul împrumuturilor acordate de băncile americane către alte bănci crescând de la zero în 1999 la 442 miliarde la finele anului trecut.

Împrumuturile acordate în străinătate reprezintă sub 20% din activele băncilor din SUA, 30-50% din cele ale băncilor din Canada, Marea Britanie, Franţa şi Belgia şi peste jumătate din cele olandeze şi elveţiene.

La sfârşitul anului trecut Banca Centrală Europeană, împreună cu Fed şi băncile centrale din Marea Britanie şi Canada au stabilit mărirea lichidităţilor de pe piaţă ca urmare a creşterii împrumuturilor interbancare din urma crizei creditelor din SUA. Aceasta înseamnă inflaţie.

În primul trimestru al acestui an investitorii de pe întreg mapamondul au retras circa 100 miliarde de dolari din fondurile de investiţii, ceea ce vine să confirme tendinţa de ieşire a investitorilor de pe pieţele de capital din America de Nord şi Europa de Vest. Este vorba de o tendinţă pe termen lung, care –  aşa cum s-a văzut în ultima jumătate de an – va continua să afecteze nu doar piaţa bancară, ci şi bursele, iar, în lipsa unor rezolvări concrete, putem spune că proporţiile crizei nu mai pot fi estimate…

Recesiunea americană

Cuvântul recesiune a fost greu de pronunţat vreme de câteva luni bune, deşi situaţia era evidentă de ceva vreme, iar tendinţele nu oferă speranţe prea ridicate. Recent, oficialii Băncii Centrale Europene au declarat că economia SUA se află deja în recesiune, dar primul care a afirmat aceasta a fost Nout Wellink, preşedintele Băncii Centrale din Olanda, ţară cu o economie mai predispusă efectelor crizei americane faţă de statele cu economii mai puternice.

Însă nici măcar americanii nu mai au încredere în economia Statelor Unite: un sondaj USA Today/Gallup reliefează că trei din patru americani sunt pesimişti în privinţa economiei naţionale. De altfel, se pare că începe să acţioneze tot mai tare şi componenta psihologică. Comparând PIB-ul economiei americane de 13.873 miliarde dolari în 2007 cu cel al celor 15 state din zona euro de 8.847,9 miliarde euro, la un curs de peste 1,56 dolari/1 euro, concluzia trasă fie şi doar aritmetic este una singură: economia zonei euro a trecut pe locul întâi.

Tot la nivel simbolic: topul Forbes al celor mai puternice 2000 de companii din lume are pe primul loc banca britanică HSBC Holding, detronând americanii de la Citigroup, aflaţi pe primul loc an de an de la înfiinţarea topului în 2003, căzuţi acum abia pe locul 24. De precizat că topul este întocmit pe criterii generale luând în calcul patru indicatori: volumul vânzărilor, profitul, activele şi valoarea de piaţă. Topul este întocmit în moneda americană, iar evoluţia acesteia în ultimul an, coroborată cu criza băncilor americane, a influenţat decisiv acest top.

De altfel moneda americană a pierdut în primele trei luni ale lui 2008 nu mai puţin de 7,5% în raport de euro şi 9,1% faţă de yenul japonez, iar aşteptările sunt cvasiunanime: ascensiunea acestora, dar şi a altor monede naţionale va continua. În încercarea disperată de a redresa situaţia, Federal Reserve a scăzut dobânda de referinţă cu 2% până la 2,25%, dar această politică nu mai poate continua, dovadă fiind nivelul scăzut la care a ajuns moneda americană.

Angajatorii americani au continuat disponibilizările în luna martie, numărul de locuri de muncă scăzând cu 152.000, faţă de doar 85.000 prognozate, rata şomajului ajungând la 5,1%, cea mai ridicată a ultimilor ani.

„The Independent” îl numea pe George W. Bush  „al 43-lea preşedinte al SUA şi unul dintre puţinii preşedinţi care au distrus atât politica externă, cât şi pe cea economică” într-un recent ghid al crizei economice mondiale. Este foarte posibil ca această caracterizare să o regăsim în manualele de istorie de peste câteva decenii.

Stagnarea europeană

Dar este pregătită economia Europei să poarte coroana mondială? Economia zonei euro a ajuns pe primul loc mai mult datorită căderii americane decât ca urmare a meritelor proprii. Meritul Europei conservatoare este faptul că a gestionat lucrurile mult mai bine, reuşind să (re)acţioneze mult mai adecvat la ameninţările unei posibile crize.

Uniunea Europeană şi-a concentrat atenţia pe intrarea în zona euro a ţărilor noi membre numai în situaţia în care îndeplinesc anumite criterii foarte severe. Cu toate acestea, Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, a cerut recent guvernelor europene să ia măsuri pentru a stopa inflaţia în zona euro, crescând îngrijorările faţă de ritmul de creştere a acesteia. În martie 2008 inflaţia anuală a atins 3,5%, mult peste nivelul de 2% ţintit de BCE, fapt care exclude pe termen scurt posibilitatea băncii de coborâre a dobânzii de politică monetară, cu toate că creşterea economică este încetinită.

Dinamica schimbării este mai mare în SUA decât în Europa, capitalismul fiind mai agresiv decât cel de pe bătrânul continent, unde componenta socială beneficiază de mai mare atenţie în luarea deciziilor economice. În acest sens, să observăm că reacţiile la nivel înalt de tipul celor avute de mai mulţi politicieni germani în cazul închiderii fabricii Nokia din Bochum, nu au avut loc niciodată în SUA.

În altă ordine de idei, amânarea luării unor decizii în privinţa semnării unui acord global privind protecţia mediului forţează companiile să îşi amâne investiţiile. Implicaţiile sunt foarte periculoase: scăderea competitivităţii, decalaj tehnologic, export de locuri de muncă. La ediţia 2008 a European Business Summit reprezentanţii marilor corporaţii din industria siderurgică, petrolieră şi chimică au cerut Comisiei Europene să le fie aduse la cunoştinţă cât mai repede reglementările de mediu care vor intra în vigoare în 2013. Comisia a răspuns că nu va lua o hotărâre în această privinţă mai devreme de 2010 sau 2011, când se vor putea trage concluziile privind regimul climatic în urma negocierilor internaţionale de la Kyoto, iar giganţi precum Lafarge sau ArcelorMittal şi-au permis să critice dur atitudinea Comisiei.

Nimeni nu îşi poate permite investiţii de miliarde atâta vreme cât un acord nu este semnat. Lucrurile se pot decide însă între marii jucători. De exemplu cei de la ArcelorMittal, cel mai mare producător mondial de oţel, remarca faptul că un acord sectorial numai între UE şi ceilalţi nouă mari producători din SUA, China, Rusia, India şi Brazilia ar acoperi 90% din producţia mondială. Având în vedere legislaţiile mai permisive din aceste ţări şi starea economiei mondiale, se ridică întrebarea: vor învinge interesele marilor corporaţii sau conştientizarea problemelor acute generate de poluare?

Cine profită

Cine profită de acutizarea crizei americane şi de conservatorismul european? În primul rând China, dar şi alte state precum Rusia sau India. China şi-a permis chiar să anunţe o majorare a salariilor în 2008 dublă faţă de creşterea productivităţii muncii. Aceasta înseamnă pentru SUA inflaţie importată, iar gurile rele spun că nu întâmplător la doar câteva zile au apărut primele conflicte în Tibet…

Mişcarea pieţei este reliefată şi de faptul că în 2007 cea mai mare companie din lume din punct de vedere al capitalizării bursiere nu a mai fost din SUA, ci compania chineză PetroChina cu 524 miliarde dolari, întrecând la nivelul maxim de cotaţie bursieră valoarea cumulată a doi giganţi: Exxon Mobil şi General Electric, adică următoarele două companii.

Aceasta este starea naţiunilor într-un moment de incertitudine ridicată din punct de vedere economic. Deşi ne aşteptam la reacţii care să confirme conştientizarea crizei actuale şi amintirea marelui dezastru din 1929-1933, iată că descoperim cum menţinerea în expectativă este sinonimă cu împingerea în prăpastie.

Cine ar vrea să facă ceva nu poate, iar cel care poate nu vrea. De ce? Răspunsul îl vor da peste ani manualele de economie.

Publicat în : Economie  de la numărul 56
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress