Discursul Preşedintelui Emil Constantinescu la reuniunea la vârf a Iniţiativei Levant pentru Pace globală, , la sediul Naţiunilor Unite, în perioada 24-25 iunie a.c
Mulţi se pot întreba de ce Academia de Diplomaţie Culturală din Berlin şi Coaliţia interparlamentară pentru Etică Globală au ales Levantul pentru a denumi o nouă iniţiativă pentru Pacea globală. Cei care caută astăzi în dicţionare sau pe google Levantul nu se vor lămuri prea mult. Pentru unii, este un cuvânt cu sonoritate poetică sau romantică. Pentru alţii, levantinismul este un stil de viaţă apreciat pentru plăcerea de a trăi sau, tratat peiorativ, ca delăsare sau pasiune pentru intrigi subtile. În sens biblic, include cea mai mare parte a Libanului modern, Siria, Iordania, Israel, teritoriile palestiniene, uneori, părţi din Turcia şi Irak. Din punct de vedere etimologic, cuvântul a fost împrumutat din francezul levant, (care se ridică), adică punctul din care răsare soarele. În secolul XIV, veneţienii considerau Levantul un ţinut puţin cunoscut şi primejdios. În limba engleză a apărut pentru prima dată în 1497, cu acelaşi sens. După sute de ani, ştim oare mai multe despre această lume? Călătorim cu avioane asemănătoare, aterizăm în aeroporturi asemănătoare, poposim în hoteluri asemănătoare, mâncăm în aceleaşi fast food-uri, privim televizoarele cu plasmă care ne transmit aceleaşi ştiri. Ştim oare mai multe acum despre această lume? Unii despre alţii sau despre noi înşine?
O „mare conversaţie a omenirii” trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi să dezvolte un flux mai liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume. După opinia mea, diplomaţia culturală s-a născut în Levant şi are o experienţă istorică de milenii, prin schimburi culturale şi dialog intercultural. De ce ar trebui să vorbim acum despre ceva ce pare a aparţine doar unui trecut demult depăşit? În primul rând, pentru că mişcările populare recente, din Tunisia, Egipt, Siria, au atras atenţia asupra regiunii mediteraneene şi a absenţei unui dialog, a unei diplomaţii eficiente, în favoarea atenuării cauzelor generatoare de conflict.
Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni. Neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul „valorilor comune” mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale. Marile mişcări populare pentru libertate, democraţie şi drepturile omului, în curs de desfăşurare în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu vor schimba nu numai faţa acelor ţări dar în viitorul apropiat şi faţa întregii lumi. Este vorba de posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce numim „soft power” şi diplomaţie culturală.
De ce este nevoie de diplomaţie culturală, acest concept nou, pe care Institutul de la Berlin încearcă să-l promoveze cu atâta pasiune şi angajament? Răspunsul meu: pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica, în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii, trebuie să se schimbe. Ilustrul strateg german Clausewitz1 considera că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. Eu cred că şi pacea poate fi un rezultat al politicii, prin alte mijloace. Unul dintre acestea este diplomaţia culturală – care fără să-şi propună să înlăture diplomaţia tradiţională a dialogului între părţi cu interese diferite, susţinute prin diferite tipuri de presiuni şi ameninţare cu forţa – să-l poată completa cu un element nou: dialogul bazat pe înţelegerea celuilalt şi, într-un sens mai larg, o înţelegere mai bună a lumii în care trăim.
Pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict structurile politice ar trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de consolidare a respectului pentru om, democraţie şi securitate comună poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.
Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.
Diplomaţia culturală poate funcţiona ca un laborator unde se creează cultura politică a securităţii globale prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. Ea poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.
Marea contribuţie a diplomaţiei culturale preventive la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc tocmai datorită creării unor mecanisme democratice de dialog şi întăririi colaborării cu societatea civilă.
Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul „soft power” este departe de a fi funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să suţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, ca om de cultură şi ca om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi post modernismul faţă de clasicim şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă.
Conferinţa la care participăm astăzi aduce o viziune nouă care pleacă de la fundamentele religioase ale conştiinţei noastre. Ea reaminteşte că în cărţile fundamentale ale celor mari trei religii monoteiste care s-au născut în spaţiul Levantului: Tora, Noul Testament şi Coranul, se vorbeşte despre pace şi înţelegere între oameni. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele care separă. La fel, cultura presupune înainte de toate existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau iudeul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL.
Deocamdată atât marile puteri, cât şi organizaţiile internaţionale ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun şi să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun.
În urmă cu douăzeci de ani, în estul Europei oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie. Într-un mileniu nou, să redescoperim credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, evrei. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră.
Dacă în spaţiul Levantului se va realiza un proiect politic vizionar adaptat marilor provocări ale prezentului, el va contribui la o nouă identitate a acestei zone în concernul european şi mondial. Iniţiativa Levant a Coaliţiei interparlamentare pentru Etică Globală şi a Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin poate fi un prim pas.
