Obiectivul principal a Cartei Energiei îl constituie dezvoltarea unei cooperări economice în domeniul energetic, îmbunătăţind siguranţa în aprovizionarea cu produse energetice. Carta Energiei are două momente-cheie: Tratatul Cartei Energiei şi Protocolul Cartei Energiei. Primul moment ţine de aspectul juridic a Cartei şi al doilea ţine de eficientizarea energetică şi nuanţe de mediu. De ce Rusia se împotriveşte de a ratifica Tratatul Cartei Energiei pe care l-a semnat la mijlocul anilor ‘90?
Rusia nu ratifică Carta Energiei
Când a fost semnat tratatul (1994), acesta nu prezenta nici un dezavantaj pentru Rusia. Ţările CSI nu aveau rezerve mari în politica lor externă, mai cu seamă în cea energetică. La acea perioadă erau încheiate mai multe acorduri bilaterale de cooperare economică dintre statele ex-sovietice. După o perioadă îndelungată de fiţe politice în spaţiul ex-sovietic, Rusia sesizează faptul că ratificarea acestui tratat i-ar impune aşa-zise reguli de conduită în politica energetică şi ar costa-o privarea de influenţă directă asupra livrărilor de gaze naturale din Kazahstan şi Uzbekistan în UE. Astfel, Moscova va fi obligată să garanteze drepturi de tranzit pentru resursele energetice din aceste două state.
La Summit-ul UE-Rusia de la Helsinki din 24 noiembrie 2006, şeful statului rus din nou a revenit la subiectul energetic, menţionând liderilor europeni că Rusia nu va ratifica Carta Energetică în formula sa actuală. Deşi promovează o politică rezervată în ceea ce priveşte modificările Cartei Energetice, Kremlinul tinde să contribuie la document cu unele amendamente în favoarea politicii energetice ruse. Acest lucru nu este de mirare. „Aurul albastru” este asul principal al Rusiei în procesul de luare a deciziilor politice.
Extinderea monopolului energetic
Astăzi, Rusia menţine statu-quo-ul la capitolul energetic în UE. Fiind unicul mare furnizor de gaze naturale şi petrol în Europa, Rusia în viitorul proxim ar putea deţine monopolul asupra politicii energetice europene şi să influenţeze asupra procesului de luare a deciziilor politice. Această influenţă posibil nu va fi expusă în mod direct, însă piesele de şah ar putea fi mişcate de ruşi în anii următori. Rusia este ferm dispusă să scumpească preţurile la gaze naturale, motivând aceasta cu prevenirea unei eventuale crize economice din ţară. Tot mai mulţi specialişti ruşi menţionează faptul că Rusia în anii următori va pierde economic considerabil dacă nu-şi va gestiona politica tarifară la gaze naturale livrate în Occident şi Europa de Sud-Est. În astfel de condiţii va fi tot mai dificil pentru oficialii europeni să negocieze cu Rusia un preţ avantajos la gaze naturale. Pentru Rusia singura încercare de a controla situaţia pe piaţa energetică europeană rămâne a fi gestionarea preţurilor la gaze naturale.
Nu putem vorbi încă despre un monopol rusesc asupra pieţei energetice a UE, însă condiţiile care s-au creat acum pe piaţa energetică europeană vorbesc despre o eventuală încercare din partea ruşilor. Pentru a controla situaţia pe piaţă, Occidentul va reveni la subiectul energetic şi în cadrul NATO. Alianţa Nord-Atlantică s-ar putea implica în această chestiune din perspectiva menţinerii securităţii energetice în Europa ca unul din principalele obiective ale politicii de securitate a NATO. Cât de reală şi oportună este această tendinţă de a menţine o securitate energetică în Europa prin prisma NATO, rezistentă la eventuale provocări din exterior, cred că va fi vizibil după o nouă extindere a Alianţei în Sud-Estul Europei. UE depinde de resursele energetice ruseşti, dar implicarea unei structuri pan-militare chiar şi cu o rapidă dezvoltare a diplomaţiei publice vorbeşte de starea de îngrijorare a liderilor europeni.
Revenirea Rusiei pe platoul european a marcat o schimbare în ceea ce am obişnuit să percepem ca diplomaţie politică. Rusia practic a introdus o nouă formulă în contextul dezvoltării relaţiilor internaţionale, şi anume cea a diplomaţiei energetice. Prin urmare, diplomaţia energetică s-a dovedit a fi mai presus decât argumentele militare şi politica de bună vecinătate. Armele strategice ale Rusiei la etapa actuală nu se limitează doar la masivul militar concurenţial pe care îl deţine statul rus, ci şi la gazele naturale şi petrol unde concurenţă practic nu există pentru Rusia în Europa şi terenul de extindere a monopolului energetic este liber pentru ea în anii următori.
După summit-ul de la Paris din septembrie 2006, Rusia şi-a redefinit obiectivele principale ale strategiei sale energetice, accentul punându-se pe o politică conservatoare de menţinere a stabilităţii economice interne şi promovarea unei politici tarifare rigide şi hotărâte în exterior. Despre o eventuală politică stabilă a preţurilor la gaze naturale în UE nu poate fi vorba. Este verosimil ca în următorii ani Rusia „să negocieze” cu liderii europeni preţuri mari la gaze naturale, cu peste 300 USD pentru 1000 metri cubi, pentru toate ţările membre ale UE, introducând posibil unele amendamente sau scutiri de taxe doar pentru ţările tranzitare ca Germania şi Polonia. De la summit-ul de la Paris până la summit-ul de la Helsinki au trecut mai puţin de trei luni, iar structura axei Paris-Berlin-Moscova a reuşit să cunoască fiasco-ul. Noua Rusie a reuşit să-şi câştige timp şi teren de acţiune, în timp ce Franţa şi Germania au rămas nedumerite.
Strategia energetică a Rusiei
Statul desfăşoară o politică de lobby şi reglementare asupra activităţilor companiilor energetice, astfel sectorul energetic devenind sfera secundară de afaceri care are drept scop derservirea şi subsidierea funcţionării altor ramuri ale economiei. Piaţa energetică internă a Rusiei în comparaţie cu alte ramuri ale economiei nu a fost supusă de către stat unei liberalizări a preţurilor, astfel, 85% din resursele energetice prestate consumatorilor se vând pe un preţ reglementat de stat.
În 2003 la 28 august, conform Hotărârii Guvernului Federaţiei Ruse, a fost oficial aprobată „Strategia energetică a Rusiei până în anul 2020”. În acest document nu este clar stipulat cum se va desfăşura restructurarea pieţei interne a gazelor naturale, precum şi stabilirea unor norme de impozitare în diferite ramuri ale sectorului energetic. Cu toate acestea, capacitatea energetică a Rusiei a fost şi este cheia economiei ţării, care-i asigură durabilitate şi dezvoltare.
Azi cea mai mare companie petrolieră în Rusia este Gazprom, care deţine cele mai bogate depozite de resurse energetice din lume, acestea fiind estimate la 17% din totalul depozitelor din lume şi mai mult de 60% din resursele energetice ale Rusiei. Conform Programului de dezvoltare a industriei gazului până în 2030, Gazprom va cerceta geologic regiunile principale ca Siberia de Vest, Timano-Peciorsk şi Caspica. După aceasta va creşte semnificativ rolul regiunilor Siberiei de Est şi Orientului îndepărtat. În anii 2011-2020 este preconizată cercetarea geologică a regiunilor Krasnoiarsk, Irkutsk şi Saha-Yakutia, insulei Sahalin şi regiunii Mării Ohotsk. Programul mai sus menţionat prevede realizarea obiectivului de asigurare a creşterii depozitelor de gaze naturale în volum de pînă la 23,5 trilioane metri cubi şi 3,4 miliarde tone de condensat şi petrol.
Relaţia Rusia-Belarus
Conducta Yamal-Europa va fi mereu probabil miza disputelor politice dintre Moscova şi Minsk la capitolul energetic. Fiind destinată furnizării de gaze către statele europene, conducta s-a transformat într-un instrument de influenţă în mâinele autorităţilor de la Minsk asupra politicii energetice ruse.
Pe de o parte, chiar dacă pe moment influenţa este minimă, aparent aceasta poate creşte ca reacţie la o nouă politică a Gazpromului pentru Belarus. Atuul Belarusiei sunt multiplele braşamente care conectează conducta la reţeaua de gazoducte operate de Beltransgaz, o companie belarusă. Cele două părţi niciodată nu se vor înţelege se pare până la urmă, la mijloc fiind un sistem rigid de tarife la gaz.
Pe de altă parte, forţarea de Kremlin a pârghiilor de influenţă belaruse asupra conductei Yamal-Europa poate duce la reorientarea politică şi economică a Belarusiei spre Occident, astfel Belarusia devenind un partener inalienabil (fie şi intermediar) în relaţiile energetice atât ale UE, cât şi ale Rusiei.
În baza tratatului unional semnat în 1996 între Belarus şi Rusia sunt prevăzute relaţii bilaterale strânse în domeniile politic, economic şi militar, fără amendamentul de a consolida un stat unitar. Prin urmare, documentul poate juca un rol hotărâtor în procesul eventualelor negocieri ruso-belaruse cu privire la stabilirea unui tarif la gaze naturale în următorii ani. Belarus joacă tare, având în mână ideea de abandonare a proiectului de fuziune cu Federaţia Rusă în caz de scumpire mare a gazelor ruseşti. Posibil aceasta nu împiedică autorităţile de la Minsk să păstreze relaţiile bilaterale cu Rusia în baza tratatului unional până când Occidentul nu va deshide uşile politice autorităţilor de la Minsk, eventual dacă Kremlinul forţează nota tarifelor la gaze. Deşi e puţin verosimil că Belarusia are de ales. Pe moment, circa 50% din cantitatea totală de petrol tranzitează Belarus din Rusia spre Uniunea Europeană. Şi cantitatea va creşte o dată cu dublarea exportului de gaze ruseşti în UE. Evident, în aceste condiţii, Belarus îşi va stabili priorităţile vitale şi nu va scăpa şansa de a se afirma ca partener egal în chestiunea energetică.
Influenţă şi control
Ce explicaţie poate avea diplomaţia energetică rusă la etapa actuală? O simbioză din obiective trasate într-o strategie energetică cu conţinut lipsit de limpezime, de parcă ar trebui să fie aşa, şi o ambiţie exhaustivă de influenţă în Europa. O combinaţie care ar putea avea sfârşit dacă s-ar găsi o alternativă pentru UE de import al gazelor naturale şi petrol pentru o perioadă de lungă durată. Însă actuala ecuaţie politică este: UE = Rusia, posibil plus Belarus şi Kazahstan, deşi, aici, cred că depinde foarte mult de aceste două state cum îşi vor dirija politica energetică. În cazul Belarusiei am explicat anterior, iar în cazul Kazahstanului, dacă majoritatea companiilor petroliere din ţară încheie acorduri de extragere şi livare de petrol şi gaze naturale cu cele ruseşti, respectiv controlul asupra livrărilor aparţine şi companiilor ruseşti, este, pe moment, dificil de prognozat care va fi politica energetică a Kazahstanului pe mai departe. Posibil că, într-o măsură oarecare, mersul lucrurilor depinde şi de UE cu deschiderea uşilor sale economice şi politice către Kazahstan, oferindu-i poate acea şansă importantă de afirmare economică pe pieţele europene. Posibil atunci ecuaţia va fi cu totul alta. Dar pe moment, influenţa şi controlul Rusiei asupra conductelor de gaze naturale spre UE este în vigoare.
