Deşi termenul de “diplomaţie publică” este folosit de aproape o jumătate de secol, atât practicanţii, cât şi teoreticienii continuă să se contrazică în ceea ce priveşte definiţia sa exactă. Ce înseamnă a practica “diplomaţia publică”? Ce deosebeşte diplomaţia publică de relaţiile diplomatice oficiale?
Diplomaţia publică şi diplomaţia tradiţională
Majoritatea cercetătorilor atribuie prima utilizare a termenului “diplomaţie publică” lui Edmund Guillion, în 1965. Diplomatul de carieră a folosit sintagma în legătură cu înfiinţarea Centrului Edward R. Murrow în cadrul Universităţii Tuft, Facultatea de Drept şi Diplomaţie. Primul anunţ referitor la Centrul Murrow descria practica diplomaţiei publice ca fiind “influenţarea atitudinilor publice asupra stabilirii şi realizării politicii externe…”
Diplomaţia publică diferă de cea tradiţională prin faptul că diplomaţia publică se ocupă nu doar de guverne, cât mai ales de indivizi şi organizaţii non-guvernamentale. Mai mult, activităţile de diplomaţie publică prezintă adesea viziuni diferite, reprezentând nu doar poziţiile guvernelor, ci şi pe cele ale cetăţenilor, angajând diverse şi numeroase elemente non-guvernamentale ale unei societăţi .
Pentru a fi eficientă, diplomaţia publică trebuie văzută ca o stradă cu două sensuri. Ea implică nu doar elaborarea mesajelor pe care o ţară doreşte să le prezinte în afara graniţelor proprii, ci şi analiza şi înţelegerea modurilor în care mesajul este interpretat de diverse societăţi şi dezvoltarea instrumentelor de ascultare şi conversaţie, ca şi a instrumentelor de persuasiune. Utilizarea mediilor de comunicare, filmul, muzica, sporturile, jocurile video şi alte activităţi sociale şi culturale reprezintă modalităţi prin care cetăţeni diferiţi se pot înţelege unii pe ceilalţi. Acestea pot fi văzute ca părţi integrate ale înţelegerii culturale internaţionale pe care o strategie de diplomaţie publică modernă trebuie să încerce să o sprijine. Organizarea de programme de schimburi de studenţi, găzduirea de seminarii şi întâlniri cu lideri economici şi din mediul universitar reprezintă toate elemente de diplomaţie publică.
Bin Laden şi diplomaţia publică
Utilizarea mijloacelor media este unul dintre cele mai eficiente instrumente de promovare a diplomaţiei publice. Pentru cineva care a dispreţuit modernitatea şi globalizarea, căutând adăpost într-un stat islamic în care televiziunea este interzisă, bin Laden a dovedit un talent remarcabil în domeniul diplomaţiei publice. În urma atentatelor din 11 septembrie, bin Laden a recurs la televiziunea al Jazeera pentru a-şi comunica mesajul către două categorii de public cu o importanţă deosebită pentru planurile sale – mediile de comunicare occidentale şi publicul larg din lumea arabă. Necenzurat şi nerestricţionat în nici una din ţările în care era recepţionat, semnalul prin satelit al postului al Jazeera a transmis pledoariile lui bin Laden direct celor aproximativ 34 milioane de potenţiali telespectatori din Orientul Mijlociu, nordul Africii şi Europa. Americanii priveau stupefiaţi cum exclusivitatea postului pentru materiale despre bin Laden şi liderii al Qaeda în Afganistan îi asigura acestuia superioritatea în media faţă de brusc neputincioasele media occidentale.
Diplomaţia publică, poarta spre democraţie
Experienţele din Europa de Est sugerează că sprijinirea mediilor locale independente are un rol vital în promovarea libertăţii şi democraţiei. Când puterea sovietică s-a prăbuşit, la sfârşitul anilor 1980, posturi pirat locale au ocupat frecvenţe, transmiţând adesea programe fără licenţă, sau piratând programe de pe sateliţi occidentali sau chiar difuzând casete obţinute prin contrabandă. În 1989 primul post pirat, Kanal X, în Leipzig, Germania de Est, a început să transmită printr-un emiţător plasat pe acoperişul biroului Freedom House, după încetarea programului televiziunii de stat. O dată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, zeci şi sute de posturi pirat au apărut în subsoluri, hale industriale sau apartamente de bloc, în statele est-europene sau fostele republici sovietice. Revoluţia media începuse. O organizaţie media non-guvernamentală, Internews, s-a implicat în bătălie, creând o reţea de şase televiziuni independente în Rusia.
Ajutorul guvenului american pentru mass-media independente a venit în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice şi a Pactului de la Varşovia, şi a sporit considerabil în anii 1990. Peste 1.600 de posturi şi peste 30.000 jurnalişti şi profesionişti media au beneficiat de programe de asistenţă tehnică şi instruire finanţate de SUA. Mai mult de 12 reţele naţionale de televiziune au fost înfiinţate în urma acestor eforturi, totalizând peste 200 milioane de telespectatori. Ca rezultat, cetăţenii din fiecare oraş din fosta Uniune Sovietică au acum o diversitate de posturi TV din care să aleagă. În Iugoslavia, unde ocuparea de către Slobodan Miloşevici a emiţătorilor din jurul oraşului Sarajevo a precipitat războiul civil din Bosnia, posturile independente de radio şi televiziune sprijinite de Fundaţia Soros, USAID, guvernele europene şi alţii au jucat un rol esenţial pentru supravieţuirea opoziţiei democratice. Posturile de radio au rezistat hărţuielilor permanente la care au fost supuse, prezentând opinii alternative şi ştiri din afara regiunii, făcând astfel imposibil ca Miloşevici să controleze informaţiile – şi, astfel, ţara.
Mass-media şi Islamul
Mass-media locale independente ar putea contribui la deschiderea societăţilor închise din lumea islamică faţă de cultura democratică. Faptul că majoritatea lumii musulmane se opune multor aspecte ale politicii americane nu-i împiedică pe aceşti oameni să dorească, în acelaşi timp, medii de comunicare mai independente şi pluraliste, bazate pe jurnalismul obiectiv de tip occidental. În numeroase ţări musulmane, globalizarea şi revoluţia mijloacelor de comunicare deschid noi oportunităţi pentru mediile independente, pe care jurnaliştii şi întreprinzătorii locali sunt nerăbdători să le folosească. Chiar guvernelor represive le va fi dificil să reziste acestei presiuni, deoarece mediile moderne sunt porţi esenţiale de comunicare cu economia globalizată.
Mediile de comunicare sunt şi ele direct implicate în relaţia zbuciumată dintre Orientul Mijlociu şi SUA. Tinerii mai ales – şi majoritatea populaţiei din Egipt, Arabia Saudită, Siria, Iran şi Irak este sub 25 de ani – sunt deopotrivă seduşi şi oripilaţi de cultura americană. Cel mai popular program al MBC este “Vrei sa fii milionar?” Aceiaşi tineri care strigă “Moarte Americii!” merg acasă şi citesc copii piratate ale revistelor hollywoodiene. Ceea ce filosoful iranian Daryush Shayegan denumeşte “schizofrenia culturală” a Islamului – lupta dintre tradiţie şi modernitatea laică occidentală, dintre fundamentalism şi globalizare – macină sufletele multor musulmani.
Iran
Iran, o ţară încă dominată de clericii fundamentalişti, în care sistemul judiciar conservator a suspendat cel puţin 52 de publicaţii şi i-a trimis în închisoare pe cei mai direcţi editorialişti din 1997 până azi, oferă un exemplu grăitor privind cererea crescândă de medii deschise. Această cerere pentru mai multă diversitate media nu poate decât să sporească în întreg Orientul Mijlociu şi în sudul Asiei, pe măsură ce canalele regionale de radio şi televiziune prin satelit vor continua să pătrundă în spaţiul suveran ţărilor musulmane.
Diplomaţia publică prin utilizarea mijloacelor de comunicare media poate fi modalitatea prin care SUA şi-ar putea atrage simpatia, prin sprijinirea acelor forţe din interiorul comunităţii musulmane care se străduiesc să creeze democraţii moderne şi să instituţionalizeze state de drept. Faptul că majoritatea lumii musulmane se opune multor aspecte ale politicii americane nu-i împiedică pe aceşti oameni să dorească, în acelaşi timp, medii de comunicare mai independente şi pluraliste, bazate pe jurnalismul obiectiv de tip occidental.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 29
