Libertatea de prestare a serviciilor la nivelul Uniunii Europene a devenit realitate, dar una incompletă. Modelul social european reprezintă o miză politică de impact, dar viitorul economiei europene în cadrul globalizării depinde în mod esenţial de asigurarea competitivităţii. Concomitent, pericolul discriminării profesionale implicite a noilor cetăţeni europeni din Est marchează viitorul imediat al construcţiei europene.
Principiul liberalizării pieţei serviciilor
Tratatul de la Roma din anul 1957 stipula pentru prima dată în istoria construcţiei europene imperativul implementării a patru libertăţi fundamentale, anume cele ale persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi ale serviciilor. Perioada 1957-1986 a fost marcată de progrese care au însemnat trecerea de la Piaţa Comună la cea Unică (prin adoptarea Actului Unic European). Mai mult, prin adoptarea în anul 1992 a Tratatului de la Maastricht se crea Uniunea Economică şi Monetară, primul pilon pe deplin integrat al Uniunii Europene, şi se instituia cetăţenia europeană. De asemenea, Acordul Schengen (1985) consacra crearea unui spaţiu de circulaţie liberă, fără vămi naţionale interioare, la care participau majoritatea statelor membre.
Adoptarea şi aplicarea acestor documente programatice au condus la realizarea obiectivului implementării a trei dintre libertăţile fundamentale, liberalizarea pieţei serviciilor rămânând încă restantă.
În anul 2004, apărea, în context, iniţiativa fostului comisar pentru piaţa unică, olandezul Frits Bolkenstein, de elaborare a unui proiect de directivă prin care să fie atins şi obiectivul libertăţii de circulaţie a serviciilor, blocat până atunci de politicile restrictive de protecţionism naţional, promovate mai ales de statele mari ale Uniunii Europene. Era anul marii lărgirii spre Est a Uniunii Europene, iar iniţiativa comisarului olandez, fost preşedinte al Internaţionalei Liberale, se dorea a fi o măsură esenţială pe linia adâncirii procesului de integrare europeană.
Textul directivei Bolkenstein introducerea principiul ţării de origine în reglementarea administrativă şi fiscală a constituirii şi funcţionării agenţilor prestatori de servicii, fapt care ar fi trebuit să simplifice birocraţia şi să impulsioneze piaţa serviciilor estimată la 70 de procente din activitatea economică din Uniunea Europeană, aproximativ 600.000 de noi locuri de muncă estimându-se a fi create.
Adoptat la nivelul Comisiei Europene, proiectul de directivă se va lovi însă de opoziţia Consiliului de Miniştri, mai precis a Franţei şi a Germaniei, ambele state confruntându-se cu realitatea gri a creşterii şomajului (peste 10 procente) şi a recesiunii economice care le plasa pe amândouă în afara limitelor stabilite prin Pactul de Stabilitate pentru Europa. În plus, climatul politic de la începutul anului 2005 se caracteriza prin priorităţi şi imaginar public puţin prielnice adoptării directivei. Mai precis, referendumul privind adoptarea proiectului de Tratat Constituţional căpătase în Franţa o puternică miză de politică internă, atât stânga socialistă, cât şi extrema dreaptă inducând electoratului ideea neîntemeiată că valuri de imigranţi vor invada automat piaţa franceză a muncii. Drept urmare, preşedintele Jacques Chirac va bloca formal în Consiliul European din martie 2005 perspectivele adoptării directivei cu textul său de bază şi va propune amendamente radicale. În viziunea franceză de prezervare a modelului social european, principiul fundamental al ţării de origine trebuia înlocuit cu ideea ca politica salarială să se încadreze în limitele legale consacrate ale ţării de destinaţie. Astfel, se elimina principalul avantaj pentru potenţiali agenţi din Est, anume acela de a furniza servicii (în Vest) graţie unor salariaţi din ţara de origine care să accepte salarii mai mici decât cele de pe piaţa muncii din ţara de destinaţie, dar stimulativ mai mari decât cele de acasă.
Varianta finală a Directivei serviciilor
Deţinătoare a preşedinţiei în exerciţiu a Consiliului UE în a doua jumătate a anului 2005, Marea Britanie va încerca să promoveze totuşi directiva în varianta sa iniţială întrucât corespundea tiparului anglo-saxon liberal de impulsionare economică.
Mitul instalatorului polonez venit în Franţa să fure locul de muncă al francezului get-beget îşi găsea însă deja corespondentul în stradă, ample demonstraţii de protest având loc în marile centre politice şi economice ale Europei continentale. Deşi de centru-dreapta, guvernul francez îşi va continua opoziţia faţă de varianta iniţială şi, coroborându-şi poziţia cu guvernele german şi belgian, va împiedica preşedinţia britanică să reuşească adoptarea unei decizii favorabile în Consiliul de Miniştri.
În paralel, Parlamentul European va avea o primă lectură şi va adopta la 16 februarie 2006 o variantă modificată a directivei, care însă nu va înlătura criticile organizaţiilor sindicale, aproximativ 50.000 de protestatari participând la un miting la Strasbourg, conform oficiosului comunist „L’Humanité”, un critic fervent al documentului.
Traseul procedurii codeciziei urmându-şi cursul firesc, la 29 mai 2006 Consiliul de Miniştri va adopta versiunea revizuită de Comisia Europeană, iar în noiembrie 2006 Parlamentul va parcurge în a doua lectură documentul, respingând însă amendamentele executivului comunitar. La 12 decembrie 2006 versiunea revizuită în prima lectură a Parlamentului European va fi adoptată prin codecizie, devenind Directiva 2006/123/EC şi trebuind a fi pusă în practică în statele membre în interval de trei ani. Momentul va fi descris atât de parlamentarii comunitari, cât şi de presa europeană ca o victorie politică majoră, cu posibile valenţe de precedent, în relaţia cu Consiliul de Miniştri (exponentul voinţei statelor membre).
”Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic”
În esenţă, textul revizuit răspunde imperativului francez de evitare a dumpingului social, fapt care aduce însă atingere atât principiului libertăţii de circulaţie a serviciilor, cât şi tratării pe picior de egalitate a Vestului şi a Estului comunitar.
Printre măsuri trebuie menţionate reducerea cu o cincime a numărului de categorii de servicii (de exemplu serviciile de sănătate publice şi private, transmisiuni, de asistenţă juridică şi socială, jocuri de noroc, transport public, servicii poştale, din domeniul audiovizualului, agenţiile de recrutare a muncii temporare), încadrarea salarizării la nivelul ţării de destinaţie şi neacordarea licenţei de funcţionare dacă statul în cauză invocă un motiv de interes public contrar.
Dar, deşi textul revizuit limitează drastic liberalizarea în domeniul serviciilor, sindicatele occidentale şi-au anunţat public continuarea opoziţiei, invocând faptul că, deşi principiul ţării de origine a fost exclus, acesta nu a fost înlocuit de un principiu explicit al ţării de destinaţie. În plus, absenţa controlului administrativ asupra prestatorilor în ţara de destinaţie va duce practic la inaplicabilitatea legislaţiei muncii, mult mai avansată în statele occidentale decât în cele estice. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este considerată a avea predilecţia de a promova o jurisprudenţă favorabilă principiului ţării de origine.
Falia Vest-Est şi perspectivele cetăţeniei europene
Stabilitatea construcţiei europene depinde foarte mult de coeziunea sa, numitorul comun reprezentându-l cetăţenia europeană – valoare generală şi invariabilă pentru locuitorii Uniunii Europene.
Procesul de extindere a mărit aria comunitară de la şase state în 1951 la 27 în 2007, punând capăt diviziunii istorice Vest (capitalist) – Est (comunist) specifice perioadei Războiului Rece. Indiferent de cauzele reale sau ipotetice ale dramei Cortinei de Fier suferite de est-europenii captivi ai lagărului comunist, lărgirea Uniunii Europene este un proces just şi necesar în cadrul competiţiei geoeconomice intensificate, proprii procesului de globalizare.
Realitatea integrării europene serveşte deja ca model pentru alte zone geopolitice semnificative, state importante din Asia de Sud-Est (China, Japonia, Coreea de Sud) sau America Latină (Venezuela, Brazilia) efectuând la începutul anului 2007 demersuri diplomatice pentru constituirea de blocuri politico-economice similare Uniunii Europene.
În acest context, cetăţenia europeană trebuie să aibă acea pondere practică firească conform tratatelor şi Cartei drepturilor fundamentale, nu o interpretare parţială sau conjucturală la nivel naţional. Pentru a fi competitivă pe plan mondial în competiţia cu Statele Unite şi China (a cărei productivitate economică a depăşit în anul 2006 atât Franţa, cât şi Marea Britanie), Uniunea Europeană are nevoie de soluţii efective nu numai la decalajele regionale dintre Vest şi Est, ci şi la probleme urgente gen gradul accelerat de îmbătrânire a populaţiei occidentale, migraţia persoanelor calificate spre Statele Unite nu numai dinspre Est, dar şi dinspre Vest, sau delocalizarea companiilor europene în state extracomunitare cu costuri mici.
Adâncirea, ca o continuare firească a extinderii europene, este deja un ”miracol” în cazul a două dintre cele mai sărace state europene la momentul aderării lor, anume Irlanda şi Spania, în ianuarie 2007 premierul spaniol Zapatero anunţând că la orizontul 2010 procentul PIB/locuitor va fi superior Germaniei şi Italiei. Se cuvine, în consecinţă, ca acest tipar de succes să fie un principiu pe agenda politică a instituţiilor europene şi în privinţa statelor nou-venite din Est.
Creşterea constantă a puterii Parlamentului European (exponentul intereselor cetăţenilor europeni) se cuvine a fi reflectată şi de o abordare echitabilă a condiţiei cetăţeniei europene, iar nu doar de o retorică birocratică, în fapt producătoare mai degrabă de euroscepticism şi deficit democratic, după cum indică creşterea procentuală a partidelor extremiste vestice şi absenteismul foarte ridicat de la alegerile europene din anul 2004.
