Este Republica Moldova un stat slab ori eşuat? Răspunsul la această întrebare este imperios, întrucât clarificarea atributelor de facto ale vecinului estic al României reprezintă premisa relaţionării eficiente a Bucureştiului nu doar cu Chişinăul, ci şi cu ceilalţi actori statali (Rusia, Ucraina, dar şi Statele Unite) ori internaţionali (OSCE, iar mai nou UE şi NATO) cu interese geopolitice în zonă.
Geopolitica unui stat eşuat
Din punctul de vedere al autorului, Republica Moldova riscă să intre în categoria conceptuală a statelor eşuate, pe acelaşi palier cu Afganistanul taliban, numitorii comuni fiind incapacitatea de guvernare a întregului teritoriu – din cauza prezenţei unor facţiuni adverse şi independentiste, sprijinite politic şi militar din exterior -, precaritatea economiei naţionale – în absenţa reformelor, a modernizării şi a eşecurilor politice şi administrative de combatere a comerţului şi a pieţei subterane – şi ineficienţa politicii externe – în condiţiile în care, deşi recunoscute internaţional, spre deosebire de cele talibane de la Kabul, autorităţile de la Chişinău nu contează în jocul diplomatic regional, acest fapt având efecte determinante asupra suveranităţii moldovene. Aceste criterii ar putea caracteriza şi categoria statelor slabe, dar includerea Republicii Moldova în zona critică a statelor eşuate este cauzată de lipsa istoriei ca stat, de precaritatea identităţii naţionale şi lingvistice (dilema român-românesc/moldovean-moldovenesc), de implozia şi enclavizarea teritorială (fenomene care şubrezesc o dată în plus graniţele de stat vagi şi anormal trasate de marile puteri din zonă, Rusia şi Ucraina). Câtă identitate distinctă poate să aibă un stat al cărui nume se originează într-o entitate geopolitică şi teritorial-administrativă românească, a cărui limbă de stat este, de fapt, aceeaşi cu a României, al cărui drapel, stemă şi monedă constituie, de asemenea, simboluri ale naţiunii române?
Fragilitatea construcţiei statale denumite Republica Moldova este agravată în primul rând de realitatea conflictului transnistrean, definit de preşedintele român Traian Băsescu (şi nu numai) a fi unul îngheţat, dar mai corect definibil a fi unul rece, pe tipicul confruntării ideologice şi geostrategice Est-Vest din perioada postbelică.
Din perspectiva tipologiei conflictelor, dosarul transnistrean reflectă caracteristicile tensiunilor şi ale incompatibilităţilor dintre diferite grupuri etnice care au compus populaţia Uniunii Sovietice. Poporul sovietic – construcţie hibridă, fundamentată politic pe apartenenţa la comunismul triumfător bolşevic – s-a constituit prin strategia de aneantizare graduală, etapizată a populaţiilor de origine non-rusă/slavă din teritoriile anexate cu forţa de către Kremlin. Precedentul ţarist al înglobării într-un imperiu răsăritean slav (cea de-a treia Romă) a tuturor etniilor (şi teritoriilor) de sorginte ortodoxă, de la Sankt Petersburg până la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de la Vladivostok până cât mai departe spre Vest, însemnase şi înglobarea Basarabiei în 1812, “piatră unghiulară” atât a expansiunii geopolitice spre Sud, cât şi spre Centrul Europei. Statul sovietic, distrugător, iar nu succesor la tratate al celui ţarist, nu putea să se împiedice de ideologia conjuncturală a “libertăţii popoarelor” promovată de Lenin, chestiunea autodeterminării basarabene (1918) şi a vecinătăţii “României Mari” fiind considerată o ameninţare la adresa securităţii sale. Crearea fantomaticii Republici Socialiste Sovietice Moldoveneşti (1924) pe teritoriul transnistrean sau incidentele de la Tatar-Bunar din acelaşi an sunt episoade elocvente în schema generală revizionistă a puterii bolşevice faţă de statul “imperialist” român. Ultimatumul de la 26 iunie 1940 reprezintă apogeul politicii interbelice de agresiune a URSS la adresa statului român, coroborat cu intervenţiile similare din alte zone strategice pentru puterea bolşevică precum Polonia, Finlanda, statele baltice (1939-1940).
Fără a insista pe detalii factologice, trebuie totuşi precizate deportările în masă în Siberia a populaţiei de origine românească (echivalente faptic cu eliminarea fizică programată a evreilor din timpul celui de-al Treilea Reich) şi colonizarea masivă cu populaţie slavă rusofonă atât a Basarabiei propriu-zise, cât şi a Transnistriei alipite acesteia. O altă tactică-tip sovietică de distrugere a identităţii naţionale o va constitui reconfigurarea teritoriilor anexate, în cazul Basarabiei prin desprinderea şi transferarea celor trei judeţe din sud (cu o populaţie eminamente românească) la Ucraina, gurile Dunării şi graniţa maritimă intrând sub jurisdicţia formală a acesteia din urmă, fapt cu repercusiuni generale negative şi în prezent.
O astfel de istorie tragică nu putea să nu alimenteze nu doar imaginarul colectiv al majorităţii etnice a societăţii moldovene, ci şi triumfalismul beligerant al componentelor sale slave, fie ele rusă ori ucraineană. Rezultatul? Conflictul transnistrean, declanşat la scurt timp după proclamarea independenţei Republicii Moldova, într-o zonă aparţinând nu istoric, dar de drept (sovietic) acesteia.
Factorul Voronin
Politica de stat moldovenească depinde de o manieră decisivă de factorul Voronin, preşedintele reales al ţării dând dovadă de o anduranţă politică remarcabilă. Lider necontestat al comuniştilor moldoveni, Vladimir Voronin se distinge de omologul său rus, Ghennadi Ziuganov, printr-un cameleonism politic mai puţin bolşevic şi mai degrabă est-european, pe modelul preşedintelui polonez Aleksandr Kwasniewski (socialism=comunism ==> socialism=social-democraţie), scrupulele morale ori doctrinare neimpietând schimbările radicale pro-occidentale ale platformei electorale şi ale orientării strategice între mandate.
Dar, întrucât preşedintele moldovean nu este la prima sa metamorfoză politică, schimbarea la faţă a acestuia ridică mari semne de întrebare asupra credibilităţii şi constanţei sale, inclusiv în dosarul transnistrean şi în relaţia cu autorităţile române. Planul Kozak, de exemplu, a fost întâmpinat favorabil de preşedintele Voronin ca “un proiect realist, de compromis pentru depăşirea dezbinării teritoriale, politice şi economice a statului nostru”, caracterizarea sa trebuind coroborată cu cea a liderului majorităţii parlamentare a comuniştilor, Victor Stepaniuc, care aprecia că “propunerea rusă este un pas pozitiv…”, întrucât, propunând “o federalizare asimetrică, Moscova a adoptat poziţia Chişinăului”. Presa moldovenească independentă va reprezenta un vector important de coagulare a unei opoziţii populare puternice atât prin analiza critică a propunerilor “subversive” ruseşti, cât şi prin acuza că preşedintele ar fi fost convins să accepte federalizarea Moldovei în schimbul unui cadou personal discret, de lux, anume un avion (Yak-40) aparţinând flotei prezidenţiale ruseşti. Negocierile între experţii moldoveni şi transnistreni au fost facilitate de acte de bunăvoinţă din partea preşedinţiei moldoveneşti care a amnistiat persoanele care în anul 1992 “au comis infracţiuni contra participanţilor la luptele pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova şi contra populaţiei civile”, consensul fiind anunţat a fi fost atins cu o seară înaintea preconizatei vizite a lui Vladimir Putin la Chişinău (25 noiembrie 2003) pentru a asista la semnarea documentului. Vladimir Voronin va alege însă finalmente cartea respingerii Memorandumului Kozak, în contextul presiunii opiniei publice defavorabile şi a mesajelor diplomatice din Vest de dezaprobare a prevederilor documentului de sorginte unilaterală rusească, Summit-ul OSCE de la Maastricht din decembrie 2003 invalidând iniţiativa Kremlinului graţie opoziţiei convergente a Statelor Unite şi a UE. Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus şi reacţiile contradictorii ale Chişinăului faţă de Bucureşti sunt alte două chestiuni în care preşedintele moldovean a dat dovadă de lipsă de constanţă şi direcţie. Obiectiv prioritar al programului electoral al Partidului Comunist pentru alegerile din 2001, aderarea la Uniunea Rusia-Belarus – act ce ar fi necesitat un referendum cu şanse mici de reuşită – a fost abandonată de regimul Voronin, temător, ca şi în cazul aprobării federalizării Moldovei prin Memorandumul Kozak, de o revoluţie populară în stil georgian. Similar, relaţiile moldo-române au reprezentat un dosar critic, preşedintele Voronin acuzând România că ar fi “ultimul imperiu din Europa”, pentru ca brusc, după aderarea acesteia la NATO în mai 2004, atitudinea liderului de la Chişinău să se modifice; astfel, România a fost solicitată la 1 iunie 2004 de către Republica Moldova să facă parte alături de Ucraina, UE, SUA şi Rusia din noul format propus de Chişinău pentru rezolvarea conflictului transnistrean (Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova).
Dincolo de aceste incongruenţe, decisiv este faptul că Vladimir Voronin rămâne promotorul politicii strategice şi de securitate a Republicii Moldova, nici o altă forţă politică neputând rivaliza cu jocul electoral adaptativ al comuniştilor şi cu majoritatea parlamentară implicită a acestora, în pofida autoritarismului primului mandat, al presiunii opiniei publice – exprimate în presa independentă şi prin numeroasele mitinguri ale opoziţiei -, respectiv al criticilor dinspre UE şi SUA. Mai mult, preşedintele Voronin a reuşit să fie reales graţie voturilor Partidului Popular Creştin-Democrat (PPCD) şi ale Partidului Social-Liberal, singurele forţe pro-occidentale din perioada obiectivului primar al aderării la Uniunea Rusia-Belarus. Câştigul PPCD (vicepreşedinţia Parlamentului) se conturează a fi unul mai degrabă derizoriu, câtă vreme acest partid pro-românesc nu reuşeşte să depăşească nici măcar pragul relativ minor de 10% din opţiunile electoratului, iar mesajul său antirusesc şi provestic tinde să fie acaparat de cameleonicul Voronin; cu sau fără voie, Occidentul trebuie să relaţioneze fiindcă doar liderul comuniştilor se dovedeşte a fi învingătorul de ieri şi de azi, adică deţinătorul puterii. Cât priveşte Blocul Moldova Democrată, această coaliţie a intrat imediat după alegeri într-un proces de disoluţie, accelerată de caracterul său eclectic, fapt ce favorizează implicit perspectivele de stabilitate ale guvernării comuniste.
Ultimele evoluţii pe scena politică moldovenească vin să adauge un plus de confuzie relativ la perspectiva regimului Voronin asupra mijloacelor paşnice de rezolvare a conflictului. Astfel, la 22 iulie 2005, proiectul elaborat de către ministrul Reîntregirii, Vasile Şova, la solicitarea preşedintelui Voronin a fost adoptat în unanimitate de Parlamentul Republicii Moldova (Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului – regiunea transnistreană a Republicii Moldova). Prevederile sale sunt surprinzătoare având în vedere faptul că practic se încadrează în termenii Planului Iuşcenko, document respins de către parlamentarii moldoveni la 10 iunie 2005 sub raţiunea absenţei din textul ucrainean a strategiei 3-D (demilitarizare, decriminalizare, democratizare). Surprinde acceptul legislativului moldovean pentru federalizarea ţării, Transnistria urmând să devină “unitate teritorială administrativă sub formă de republică” (art. 1), regimul de garanţii pentru noua entitate juridică neincluzând prealabilul retragerii Armatei a XIV-a şi a arsenalului său din Republica Moldova.
Publicat în : Politica externa de la numărul 30
