Continuare din numărul precedent
Factorul Putin
Rusia reprezintă actorul titular al dramei transnistrene întrucât o eventuală decizie a regimului Putin de retragere din Transnistria ar deschide noi perspective în acest dosar. Dar Kremlinul are o tradiţie a neabandonării obiectivelor sale geopolitice. Coerciţia militară (tip Kosovo 1999) fiind exclusă în acest caz, singurul mijloc de presiune ar rămâne calea diplomaţiei ofensive şi concertate a SUA, NATO şi UE; din păcate, OSCE nu poate conta în acest joc de putere, întrucât s-a dovedit a fi un actor minor, impotent, paralizat de sistemul consensual de decizie şi de un aparat diplomatic mai degrabă birocratic decât eficient.
După succesul revoluţiei portocalii în Ucraina, mulţi analişti au promovat scenariul pierderii autorităţii Rusiei în “vecinătatea sa apropiată” europeană, cu un ultim bastion – Belarus. Se poate consulta în acest sens seria de analize a prestigiosului think-tank Stratfor Transdniestria: Pro-Western Regimes Work Toward Russian Withdrawal, Stratfor Analysis, Jun. 14, 2005; Moldova and the Next “Colorful” Revolution, Stratfor Analysis, Feb 18, 2005; Russia and the Moldovan Domino, Stratfor Analysis, Dec 08, 2004.
Autorul acestui studiu consideră însă că perspectiva trebuie să fie una mult mai nuanţată care să nu omită interesul rusesc de continuitate a puterii şi influenţei în zonă, desigur de o manieră actualizată, adaptată, dar la fel de pragmatică, de speculativă în atingerea obiectivelor de control geopolitic.
Oficial, regimul autocrat al preşedintelui Putin consideră Memorandumul Kozak drept singura soluţie diplomatică pentru conflictul transnistrean, planul ucrainean al preşedintelui Iuşcenko fiind dezavuat şi caracterizat ca un set de “măsuri constrângătoare”. Dar Memorandumul Kozak, în urma respingerii sale atât de către autorităţile moldovene, cât şi de comunitatea diplomatică occidentală, este la acest moment un instrument cvasicaduc, promovat unilateral de Rusia, în timp ce propunerea ucraineană a beneficiat de o primire pozitivă în Vest, fiind tot mai des invocată drept referenţial pentru rezolvarea conflictului transnistrean.
O analiză comprehensivă a celor două documente relevă însă echivalenţa lor, date fiind similaritatea viziunii şi a instrumentelor graduale ce ar trebui folosite. Astfel, ambele documente îmbrăţişează perspectiva federalizării Republicii Moldova, regiunea transnistreană urmând a căpăta statut de republică, cu constituţie proprie. Locuitorilor Transnistriei li se acordă prerogativa autodeterminării prin referendum dacă Republica Moldova decide să se unească cu un alt stat (recte România) sau îşi pierde calitatea de subiect de drept internaţional. Trupele ruseşti din Transnistria nu ar trebui să se retragă, iar noua ordine juridică ar trebui consfinţită şi garantată de către aceeaşi formulă trilaterală Rusia-Ucraina-OSCE.
Există desigur şi deosebiri între cele două documente, dar acestea ţin mai degrabă de lungimea textelor, decât de diferenţe de abordare, stilul fiind similar laconic, omisiv şi voit confuz. Cât priveşte implicarea României, pentru cele două diplomaţii ex-sovietice nu există nici un dubiu, Bucureştiul neavând ce căuta în acest joc de putere.
Preşedintele rus Vladimir Putin diferă de predecesorul său Boris Elţin în primul rând prin energia politică cu care încearcă să compenseze caracterul de stat slab al Federaţiei Ruse şi decalajul general faţă de marile puteri occidentale. Concentrarea puterii interne la Kremlin, controlul asupra mijloacelor mass-media, eliminarea graduală a magnaţilor care refuză subordonarea (cazul Hodorkovski), adică implantarea unei noi ierarhii politico-economico-societale bazate pe serviciile secrete şi mai ales pe grupul de fideli din Sankt Petersburg marchează cel de-al doilea mandat al preşedintelui rus. Pe plan extern, jocul diplomatic abil, nu lipsit de reminiscenţe de tip sovietic, balansul permanent între SUA şi marile state europene rebele (gen Franţa şi Germania) în funcţie de oportunităţile de pe agenda diplomatică (terorism global = sprijin acordat Washingtonului în schimbul neimplicării şi a etichetării mişcării independentiste din Cecenia ca una terorist-islamică / invazia Irakului = alinierea retorică de partea contestatarilor hegemoniei americane pentru o vizibilitate sporită, de dragul cauzelor nobile pe scena internaţională).
Ce mai poate face însă Vladimir Putin în dosarul transnistrean în noile condiţii ale revoluţiilor din Georgia, Ucraina şi ale virajului provestic al unui fost aliat, Vladimir Voronin, în Republica Moldova? În cel mai bun caz, să păstreze status-quo-ul, iar în cea mai rea situaţie să capete ceva consistent la schimb; un caz tipic win-win şi iată şi de ce…
Reuniunea ministerială OSCE de la Istanbul din 1999 a cerut şi a obţinut angajamentul formal al Kremlinului de retragere din Transnistria a efectivelor şi a arsenalului Armatei a XIV-a până în anul 2002, acţiune care ar fi corespuns prevederilor Tratatului privind forţele convenţionale din Europa (CFE). Acest fapt nu s-a produs decât într-un procent nesemnificativ, iar, în pofida apelurilor imperative ale OSCE şi ale comunităţii diplomatice occidentale, Rusia continuă să fie prezentă militar în această regiune separatistă şi să acorde sprijin strategic regimului rogue (bandit) de la Tiraspol. Acest fapt reprezintă o probă că se poate de facto să-ţi încalci angajamentele asumate pe scena internaţională, organizaţiile de securitate colectivă dovedindu-se a fi incapabile, din perioada interbelică încoace, să contracareze unilateralismul unei mari puteri.
Schimbarea de regim la Kiev nu va aduce, paradoxal, mari schimbări în comportamentul de politică externă al Ucrainei faţă de Rusia, date fiind comunitatea de valori şi interese geopolitice (pan-slavice), dar şi absenţa tradiţiei exerciţiului democratic în cele două ţări ex-sovietice vecine, cele mai mari de pe harta politică şi geografică a Europei. Ambele sunt la periferia Europei comunitare şi a spaţiului euro-atlantic de securitate, şansele de integrare în UE pe termen scurt şi mediu fiind nule. Cât priveşte Alianţa Nord-Atlantică şi deci formalizarea unei relaţii de apărare colectivă cu SUA, Ucraina, în pofida noii conduceri percepute reformistă, nu se califică pentru aderare decât dacă decidenţii euro-atlantici doresc, astfel, disoluţia NATO. Statele Unite şi aliaţii săi europeni au nevoie de un parteneriat politic şi economic intensificat cu Ucraina, dar integrarea acestui colos fragil în NATO ar însemna mari riscuri: lipsa garanţiilor că pe plan intern o contrarevoluţie pro-candidatul Kremlinului nu s-ar putea produce graţie comunităţii numeroase rusofile şi rusofone din regiunea Doneţk de exemplu, incapacitatea de a adopta un comportament like-minded relevată de atitudinea inamicală faţă de un stat membru numit România, reforma prea lentă şi conjuncturală a forţelor armate ucrainene, valurile recente de aderare care trebuie integrate corespunzător şi nu în ultimă instanţă opoziţia deloc de neglijat a Rusiei. Neputând integra Ucraina pe termen scurt (adică pe durata prezumată a două mandate constituţionale) în NATO şi UE, noul preşedinte Iuşcenko se va fi confruntând cu un val de resentimente populare.
În consecinţă, Kievul va balansa sau se va orienta din nou spre Moscova, în urmă cu puţină vreme doar fostul preşedinte Kucima fiind nevoit într-un context politic intern defavorabil (scandalul asasinării la comandă politică a incomodului jurnalist de investigaţie Georgi Gongadze) să facă apel la sprijinul Moscovei, în pofida agendei sale electorale de prezervare a identităţii Ucrainei.
În cazul în care marii actori euro-atlantici se vor mobiliza în sfârşit pentru a soluţiona conflictul transnistrean, presiunea lor concertată şi coroborată cu o atitudine favorabilă din partea unei Ucraine dornice să adere la prosperitatea, democraţia şi securitatea de sorginte vestică va putea convinge Kremlinul că nu mai merită să-şi rişte atât de mult imaginea internaţională pentru un subiect totuşi minor precum regimul autoproclamat a lui Igor Smirnov. Dar este de aşteptat să ceară ceva la schimb, cum ar firecunoaşterea de către Vest a faptului că Cecenia este o problemă exclusiv internă a Federaţiei Ruse sau neînfiinţarea de baze NATO pe teritoriul statelor baltice sau neintegrarea Ucrainei în NATO sau extrateritorialitate pentru cetăţenii ruşi din Transnistria pe modelul enclavei Kaliningrad etc.
Dar conflictul etnopolitic transnistrean ar putea căpăta şi o altfel de rezolvare prin reajustarea firească a graniţelor, astfel încât cele trei judeţe aparţinând acum Ucrainei, dar având o populaţie eminamente românească să revină în cadrul de drept istoric al Moldovei de peste Prut, întimp ce Transnistria să facă subiectul unui acord bilateral între Rusia şi Ucraina sub auspiciile unei organizaţii internaţionale (OSCE, de exemplu). Temeiul unei astfel de propuneri, cu şanse minime de realizare de altfel, îl constituie dreptul moral al oricărui stat – şi nu doar al unei mari puteri precum Rusia – de a lansa proiecte geopolitice. Vezi în acest sens balonul de încercare numit Planul Belkovski, document neoficial, dar propus de unul din consilierii preşedintelui Putin, prin care, în schimbul renunţării la Transnistria, Moldova ar primi dreptul unirii cu România…
