Continuare din numărul 32
Factorul Iuşcenko
Dosarul transnistrean depinde într-o mare măsură şi de strategia celuilalt actor-garant, anume Ucraina. Succesul revoluţiei portocalii a însemnat eşecul candidatului susţinut explicit de Kremlin şi triumful electoral, sub presiunea străzii, a candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko. Comunitatea diplomatică occidentală a întâmpinat cu satisfacţie schimbarea politică de la Kiev, cu speranţa că noul lider va diferi de predecesorul său, Vladimir Kucima, atât în privinţa reformelor democratice interne, cât şi al unei reorientări provestice a Ucrainei, intrată într-un zonă gri de dependenţă strategică faţă de Rusia şi de izolare diplomatică în raporturile cu SUA, NATO şi UE. În timp ce Washingtonul şi Bruxellesul (vezi declaraţiile favorabile ale emisarului special UE pentru Transnistria Adriaan Jacobovits de Szeged) transmit semnale pozitive faţă de noua politică externă ucraineană, trebuie analizat totuşi cum regimul Iuşcenko poate juca acel rol constructiv în deblocarea reglementării conflictului transnistrean.
În cadrul reuniunii pentagonale de la Viniţa (16-17 mai 2005), partea ucraineană a prezentat “Planul reglementării problemei transnistrene” (Planul Iuşcenko), bazat pe cei “şapte paşi” enunţaţi de noul preşedinte ucrainean la 22 aprilie 2005 în cadrul summit-ului GUUAM de la Chişinău, în calitate de versiune preliminară a planului de soluţionare a conflictului.
Planul ucrainean = Kozak 2?
Fără a intra în detaliile Planului Iuşcenko, trebuie reliefate aspectele-cheie ale variantei ucrainene şi mai ales prevederile lipsă ce fac din acest document o soluţie echivalentă Memorandumului Kozak. Astfel, prima problemă critică este aceea a recunoaşterii implicite a actualei autorităţi (de facto) transnistrene, întrucât în preambul, Transnistria este proclamată (alături de Republica Moldova) ca “parte a procesului de negociere”, calitate în care ar urma să semneze şi să adopte documentul graţie forurilor deja existente ale regimului (nerecunoscut internaţional) condus de Igor Smirnov. Mai mult, în cap. II, art. 3 se prevede caracterul imperios şi urgent al organizării de alegeri în Transnistria pentru Sovietul Suprem, instituţie cu rol parlamentar care şi-ar căpăta astfel legitimitatea mult-dorită de liderii comunişti autoproclamaţi (până acum) de la Tiraspol.
Aceste prevederi trebuie coroborate cu realitatea tristă a slabei performanţe politice obţinute de OSCE în monitorizarea şi prevenirea deteriorării situaţiei din Transnistria în pofida prezenţei in situ de peste un deceniu. Astfel, în pofida mandatului misiunii sale (1993) care stipula ca obiectiv fundamental consolidarea suveranităţii şi integrităţii Republicii Moldova, OSCE nu a reuşit acest lucru, ci, mai mult, este iniţiatoarea ideii de federalizare a statului moldovean (2002), în dezacord cu opţiunea majorităţii populaţiei acestuia. În consecinţă, punerea organizării alegerilor pentru Sovietul Suprem sub patronajul său (cap. III c, par. 2) riscă să cadă în derizoriu; insistând asupra acestui aspect, trebuie subliniat faptul că nu există nici un fel de menţiune a retragerii efectivelor şi arsenalului Armatei a XIV-a ruseşti din Transnistria nici ca precondiţie a organizării unor alegeri corecte şi nici măcar ca urmare a normalizării (democratice) a situaţiei.
Una din chestiunile incriminate de autorităţile şi opinia publică moldovenească atât în legătură cu Planul OSCE (2002), cât şi cu Memorandumul Kozak (2003) a fost postularea juridică a federalizării ţării, entităţile constituente urmând a fi Moldova (propriu-zisă), Transnistria şi Găgăuzia. Planul Iuşcenko nu face nici o referire la obiectivul primar al federalizării Republicii Moldova (diplomaţia ucraineană asumându-şi de altfel un titlu de glorie din acest fapt), dar propune acordarea pentru Transnistria a statutului de unitate administrativ-teritorială specială “în forma unei republici în cadrul Republicii Moldova” (cap. III a, art. 2) care să aibă propria Constituţie, însemne şi limbi oficiale (moldovenească, rusă şi ucraineană) şi relaţii externe în domeniile economic, stiinţific, tehnic şi umanitar, “conform legislaţiei Republicii Moldova”, de amendat în acest sens federal.
Legea fundamentală a noii situaţii juridice ar trebui să fie cea a “prevederilor fundamentale privind statutul Transnistriei” care ar trebui adoptată de Parlamentul moldovean şi care ar trebui să cuprindă în primul rând dreptul regiunii transnistrene la secesiune (prin referendum) dacă Republica Moldova decide să se unească cu un alt stat ori îşi pierde calitatea de subiect de drept internaţional (cap. III b). Problema majoră constă în faptul că garant al acestui proces rămâne acelaşi triunghi ineficient şi nereprezentativ Rusia-Ucraina-OSCE, UE şi SUA primind doar un rol formal de asistenţă, fără a fi părţi la Acordul internaţional de garanţii şi fără a fi membri plini în Comitetul de conciliere; acest din urmă for menit a soluţiona disputele de interpretare ale Legii statutului Transnistriei urmează a fi compus din câte doi reprezentanţi ai Republicii Moldova şi Transnistriei (sic!) şi din câte unul din partea Rusiei, Ucrainei şi OSCE, fapt care ar favoriza – de facto, cel puţin – blocajul deciziilor (scorul ipotetic fiind Moldova 2 + OSCE 1 versus Transnistria 2 + Rusia 1 + Ucraina 1). România nu este inclusă sub nici o formă în Planul Iuşcenko.
Bună vecinătate versus rivalitate
Relaţiile bilaterale româno-ucrainene au cunoscut în 2004 o tensionare fără precedent din cauza diferendului privind delimitarea frontierei maritime, a platoului continental şi a zonelor exclusive de exploatare economică, dar şi ca urmare a acţiunii unilaterale ucrainene, în dezacord clar cu legislaţia internaţională, de construire a Canalului Bâstroe, proiect ce periclitează existenţa biosferei Delta Dunării.
Schimbarea de regim politic de la Kiev a adus la Bucureşti speranţa unei soluţionări amiabile a acestor dosare critice, dar Ucraina nu a răspuns încă cu gesturi diplomatice pozitive, neincluderea României în Planul Iuşcenko fiind o dovadă în acest sens. Noile autorităţi de la Kiev nu pot invoca faptul că România este implicată prin participarea Uniunii Europene, întrucât România nu este încă membră a acesteia (momentul concret plasându-se cândva în perioada 2007-2009, mult după ce Planul Iuşcenko va fi trebuit să-şi atingă scopul), iar UE nu este parte mediatoare sau garantă în proces, ci are doar statut de observator (din septembrie 2005).
Răspunsul la întrebarea generică privind rolul constructiv al Ucrainei în rezolvarea conflictului transnistrean nu poate fi decât unul echivoc, întrucât semnalele diplomatice ale regimului Iuşcenko reflectă mai degrabă preocuparea geopolitică pentru substituirea Kremlinului din rolul de factor preeminent în acest dosar, excluderea vecinului incomod România şi implicarea limitată a comunităţii occidentale. În acest sens, ar trebui menţionate şi aspectele negative ale continuării relaţiilor de facto dintre Kiev şi Tiraspol, pe linia politicii externe ucrainene a incriminatului regim al lui Leonid Kucima, de protejare a autorităţilor comuniste transnistrene. Astfel, la 27 februarie 2003, UE şi SUA au introdus interdicţii de circulaţie pentru un număr de “oficialităţi” transnistrene. Or, aceste persoane în continuare pot să se deplaseze liber pe teritoriul Ucrainei, să se folosească de aeroportul din Odessa, iar administraţia de la Kiev, în pofida declaraţiilor pro-europene, nu se asociază comunităţii occidentale prin declararea lor ca persoane non grata.
Tot Ucraina permite survolul avioanelor militare ruseşti cu aterizarea pe aeroportul militar de la Tiraspol, ignorând faptul că aceste zboruri se efectuează fără permisiunea forurilor competente ale Republicii Moldova. În situaţia în care oficialităţile moldoveneşti, precum şi Misiunea OSCE nu controlează acest aeroport, zborurile pot fi folosite pentru traficul ilegal de persoane, armament, alte bunuri şi substanţe ilicite. Or, Ucraina ar putea impune condiţia ca aceste zboruri să se efectueze prin aeroportul de la Chişinău, cu asigurarea controlului vamal mixt din partea Republicii Moldova şi a Misiunii OSCE.
Factorul Smirnov
Vecină a Alianţei Nord-Atlantice din anul 2004, Republica Moldova va deveni în curând şi vecina Uniunii Europene. Cetăţenii moldoveni cu dublă cetăţenie vor putea avea acces liber în zona Schengen. La orizontul anilor 2007-2009, Moldova va fi locul de intersectare a două mari proiecte geopolitice rivale, cel al Europei extinse şi cel al blocului eurasiatic, dobândind astfel dublul statut de frontieră vestică a “străinătăţii apropiate” a Rusiei şi frontieră estică a “noii vecinătăţi” a UE. În acest nou joc geopolitic de anvergură, Transnistria are menirea de a fi avanpostul cel mai înaintat al Rusiei pentru proiectarea intereselor sale spre vest.
Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (RMN) este însă şi cel mai apropiat actor rogue de graniţa UE, întrucât regimul autocratului Igor Smirnov nu reprezintă materializarea performanţelor administrative ale comunismului luminat, ci suma beneficiilor implementării prin forţă a unui veritabil paradis mafiot, în timp ce majoritatea locuitorilor trăiesc în condiţii precare de viaţă – detaliu al statisticii care face din Republica Moldova cel mai sărac stat european.
Fundamentul puterii lui Igor Smirnov îl constituie conjuncţia dintre gradul ridicat de profitabilitate al activităţilor ilicite transnistrene şi represiunea dirijată predilect spre comunitatea românofonă de pe malul stâng al Nistrului, toate acestea producându-se sub umbrela de securitate a Armatei a XIV-a a Federaţiei Ruse.
O situaţie gravă caracterizează soarta comunităţilor agrare aflate în aşa-numita zonă de securitate impusă de RMN în urma războiului din 1992, regimul Smirnov instituind de facto, contrar înţelegerilor anterioare, posturi vamale de grăniceri şi miliţie pe traseul rutier Tiraspol-Râbniţa. Astfel, s-a ajuns ca agricultorii din localităţile Doroţcaia, Coşniţa, Pârâta, Cocieri, Molovata Nouă etc. să plătească veritabile taxe de protecţie pentru a putea ajunge şi cultiva terenurile asupra cărora au drepturi legale de proprietate, anii 2004 şi 2005 fiind caracterizaţi, de altfel, de compromiterea recoltelor din cauza atitudinii dictatorial-discreţionare a regimului mafiot de la Tiraspol.
Chişinăul, între impotenţă politică şi corupţie
Autorităţile oficiale moldoveneşti au însă partea loc de vină în perpetuarea fenomenului ilicit transnistrean întrucît au conferit regimului Smirnov în perioada 1996-2001 prerogative ale suveranităţii de stat în aria productivă şi comercială. Astfel, prin Decizia protocolară cu privire la soluţionarea problemelor apărute în domeniul funcţionării serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi Transnistriei (document bilateral semnat de Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi de Igor Smirnov), separatiştilor li s-a acordat dreptul de a utiliza propria ştampilă vamală cu inscripţia “Republica Moldova. Vama Tiraspol”. Aici trebuie precizat că, încă din anul 1991, nici un agent economic din zona controlată de regimul de la Tiraspol nu plăteşte impozite la bugetul statului moldovenesc. Semnarea acestui document a legalizat fluxul imens de contrabandă ce trecea prin Transnistria, permiţând supravieţuirea şi consolidarea economică a RMN.Doar guvernul condus de Ion Sturza a instituit, în aprilie 1999, posturi vamale de-a lungul Nistrului pentru a încerca să controleze fluxul de mărfuri transnistrean. Contrabanda prin Transnistria devenise însă o afacere extrem de profitabilă pe ambele maluri ale Nistrului, cei care încercau să se opună acestei practici fiind înlăturaţi. Astfel, Eugen Grosu, şeful Vămii Căuşeni, a fost asasinat la 2 iulie 1999, după ce a capturat câteva transporturi de mărfuri de contrabandă din Transnistria şi a refuzat să se asocieze cu decidenţi corupţi din structurile de stat moldovene. Asasinii nu au fost desigur prinşi şi pedepsiţi. Mai mult, căderea guvernului Sturza nu s-a lăsat aşteptată, politica sa vamală nefiind agreată de grupurile de interese de la Chişinău şi Tiraspol (noiembrie 1999).
Pe lângă ştampila vamală, Republica Moldova a asigurat pentru agenţii economici din Transnistria toate condiţiile pentru activităţile economice: certificate tip “A” necesare pentru exportul textilelor în Uniunea Europeană, certificate de conformitate, scrisori oficiale de garanţie către bănci străine pentru obţinerea de credite etc. Agenţia Naţională de Identificare Automată (EAN) a oferit agenţilor economici transnistreni inclusiv coduri lineare, fără de care exporturile lor nu ar fi fost posibile. Abia prin schimbarea din septembrie 2001 a politicii Chişinăului faţă de regimul Smirnov şi introducerea unor noi ştampile vamale, formula de negocieri a fost inversată – mai întâi elaborarea statutului juridic,apoi oferirea ştampilelor vamale pentru operaţiunile de export. Această formulă nu le-a convenit liderilor separatişti (în fruntea Comitetului vamal transnistrean aflându-se chiar fiul lui Igor Smirnov), care au recurs la o campanie de discreditare şi provocare a autorităţilor comuniste de la Chişinău. Dependenţa energetică a Republicii Moldova faţă de centrala electrică de la Cuciurgani, aflată în mâna liderilor transnistreni, constituie un alt aspect critic al înstăpânirii clanului Smirnov asupra surselor vitale ale subzistenţei locuitorilor de pe ambele maluri ale Nistrului. De asemenea, rapoarte independente au reliefat faptul că structuri economice din aria RMN (uzina mecanică de la Tighina, cea metalurgică de la Râbniţa, respectiv fabrica “Electromas” din Tiraspol) produc armament de contrabandă pentru destinaţii rogue. Trei rachete radioactive Alazan datând din vremea URSS erau anul trecut disponibile spre cumpărare (vezi investigaţiile lui Brian Johnson Thomas şi Mark Franchetti, Radiation rockets on sale to “terrorists”în “The Sunday Times”, 8 mai, 2005), fundamentul exportului ilicit şi necontrolat de arme din Transnistria constituindu-l în continuare arsenalul imens al Armatei a XIV-a (evaluat iniţial la 42.000 tone).
Sponsorii regimului separatist
Controlul efectiv al frontierei moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean ar putea reprezenta un instrument de coerciţie eficient la adresa regimului separatist. Precondiţia-test o constituie o schimbare radicală de atitudine din partea noilor autorităţi de la Kiev, care să permită pe teritoriul lor fondarea cât mai multor puncte vamale mixte şi monitorizarea militarizată strictă a graniţei, contrabanda transnistreană nefiind o ameninţare doar la adresa securităţii Republicii Moldova, ci şi a Ucrainei. Altfel, autorităţile de la Chişinău vor continua să asiste neputincioase şi la separatismul de contrabandă al regimului mafiot al lui Igor Smirnov.
Trebuie reliefat şi faptul că procesul de privatizare a unităţilor industriale din Transnistria, relansat şi desfăşurat într-un ritm rapid din 2003, are un caracter unilateral, sub egida şi în beneficiul regimului separatist şi al principalilor investitori din Rusia şi Ucraina.
Precizam mai sus că din februarie 2003, Igor Smirnov alături de alte 16 personaje din conducerea autoproclamatei RMN sunt persoane non-grata pe teritoriul statelor membre ale UE, ca şi pe cel al Statelor Unite. Acest pas ar trebui să fie unul irevocabil şi urmat de o diplomaţie concertată de presionare a sponsorilor regimului separatist de abandonare a acestor lideri periculoşi. O soluţie în acest sens ar putea-o constitui precedentul autoproclamatului conducător al Adjariei, Aslan Abaşidze, care în mai 2004, a fost presat să părăsească puterea şi să fugă undeva, având, însă, în spate un statut de impunitate garantat de preşedintele georgian Mihail Saakaşvili.
