Continuare din numerele precedente
Factorul Băsescu
Prognoza geostrategică pe termen scurt indică faptul că România rămâne (alături de Polonia) limita extinderii spre estul ex-sovietic a NATO şi a Uniunii Europene, respectiv (alături de Bulgaria) limita lărgirii UE la Marea Neagră. Acest fapt conferă României un avantaj şi o relevanţă importante, cu o condiţie, aceea ca noul politician-forte de la Bucureşti, adică popularul preşedinte Traian Băsescu, să coordoneze promovarea unei politicii externe româneşti cu mult mai eficientă şi mai profesionistă decât cea a guvernărilor anterioare. Jocul geopolitic la gurile Dunării şi Marea Neagră nu are România nici ca favorită, dar nici ca outsideră. Necesitatea securizării frontierei răsăritene poate fi un element decisiv, date fiind noile realităţi ale campaniei globale antiteroriste şi ameninţările cotidiene la adresa securităţii UE alimentate şi din cauza traficului ilicit originat în Transnistria ori în restul spaţiului CSI ce beneficiază de caracterul de stat slab al Ucrainei sau Rusiei. Dar care ar trebui să fie metodologia politicii externe româneşti la gurile Dunării şi la Marea Neagră, deci implicit şi în chestiunea transnistreană?
Primul pas ar trebui să-l reprezinte continuarea politicii de bună vecinătate, de promovare a cooperării regionale şi a instrumentelor paşnice de soluţionare a eventualelor litigii interstatale.
Al doilea pas ar trebui să se fundamenteze pe imaginea externă a României de factor de stabilitate şi de securitate în regiune în relaţionarea cu partenerii din UE şi cu aliaţii din NATO. Acuze grave (gen Voronin, care în perioada negocierii acceptării Memorandumului Kozak – noiembrie 2003 -, reclama comisarului pentru extindere Guenther Verheugen comportamentul imperialist al României) de imixtiune şi subminare într-un stat vecin nu pot avea relevanţă în cancelariile vestice, cât timp România nu are unităţi militare dislocate (unilateral şi fără mandat internaţional) pe teritoriul altui stat din regiune şi nu promovează o politică externă direcţionată spre negarea statalităţii vreunei ţări vecine (recte Republica Moldova).
Al treilea pas l-ar constitui nerenunţarea la obiectivul fundamental de control al gurilor Dunării şi de delimitare justă a graniţei maritime şi a zonelor economice exclusive la Marea Neagră. Problema critică ce derivă de aici este relaţia dificilă cu fostele autorităţi ucrainene, noul regim Iuşcenko, în pofida gesturilor amicale ale preşedintelui Băsescu, nerăspunzând cu măsuri similare. Dimpotrivă, Kievul continuă vechea tactică a tergiversărilor diplomatice şi a acţiunilor unilaterale, chiar dacă acestea încalcă flagrant legislaţia internaţională în vigoare (cazul continuării lucrărilor la canalul Bâstroe, de exemplu). În plus, imaginea externă a Ucrainei în raport cu Occidentul s-a îmbunătăţit spectaculos de la revoluţia portocalie încoace, fără ca atitudinea sa faţă de România să fi fost marcată de o schimbare reală. Marja de manevră a Bucureştiului în raport cu partenerii vestici este limitată, fiind relevată, de altfel, atunci când Ucraina regimului Kucima se afla într-o situaţie de izolare diplomatică din partea Occidentului din cauza violărilor la adresa drepturilor şi libertăţilor fundamentale din această ţară. Cu ocazia reuniunii informale a Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniştri ai Apărării de la Poiana Braşov (octombrie 2004), ţara-gazdă, România, nu a reuşit nici măcar să aducă pe agenda summit-ului subiectul Bâstroe…
Oricum, preşedintele Băsescu trebuie să aibă în considerare continuarea procedurilor la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga în chestiunea delimitării teritoriale, dar să fie şi pregătită pentru un act diplomatic similar în dosarul canalului Bâstroe (ale cărui lucrări sunt momentan sistate, dar fără garanţia fermă a Kievului de renunţare definitivă). Aceste două acţiuni pot reprezenta factori de presiune mult mai eficienţi decât a n-a comisie bilaterală, o eventuală soluţie favorabilă României (cel puţin în privinţa canalului Bâstroe) fiind un argument-forte, legitimant al politicii regionale româneşti.
Al patrulea pas (critic) ar trebui să fie renunţarea la obiectivul irealist al propulsării retorice a României drept lider regional. Desigur preşedintelui Băsescu îi este utilă o politică externă activă pentru consolidarea autorităţii sale, dar succesele reale sunt periclitate, de regulă, atunci când mesajul oficial trădează prea mult imaginar politic. În acelaşi timp, capabilităţile diplomatice ale României se necesită a fi la înălţimea unui astfel de obiectiv. Or, până acum, corpul diplomatic român a dat mai degrabă semne de inconsistenţă, precaritate profesională, timpi de reacţie lenţi, nepotism şi nepromovare a tinerilor specialişti – reflexie a trăsăturilor generale birocratice de tip stat slab, care caracterizează România post-Război Rece.
Se recomandă dimpotrivă o atitudine retorică mai puţin grandioasă şi mult mai pragmatică, mai oportunistă, care să poziţioneze România ca partener şi aliat realmente like-minded şi necesar, iar în perspectivă, de ce nu, ca lider regional de facto.
Al cincilea pas priveşte propriu-zis Republica Moldova şi conflictul transnistrean. Astfel, România trebuie să acorde o atenţie specială cetăţenilor români, locuitori pe ambele maluri ale Nistrului, drepturile şi libertăţile lor fundamentale trebuind să fie o prioritate strategică a noii administraţii de la Bucureşti. Aceasta trebuie să fie cartea principală pe care preşedintele Băsescu să joace atunci când doreşte să conteze în jocul de putere relativ la soarta Republicii Moldova. Cetăţenii români din Republica Moldova urmează să beneficieze de statutul cetăţeniei europene (aşa cum este ea instituită prin Tratatul de la Maastricht şi reglementată prin Carta comunitară a drepturilor fundamentale) o dată cu aderarea de facto a României la UE, deci o contribuţie solidă pe agenda PESC se impune din partea Bucureştiului. În acelaşi timp însă, prezenţa României ca atare, şi nu doar implicită, prin UE, în grupul de mediere şi garantare a rezolvării conflictului, este necesară.
Triunghiul SUA-NATO-UE
Această formulă interconectată – datorită comunităţii democratice de valori, interese, dar şi graţie apartenenţei la Alianţa Nord-Atlantică atât a actorului preeminent al lumii actuale, Statele Unite, cât şi a majorităţii statelor membre ale Uniunii Europene – poate constitui cheia rezolvării conflictului transnistrean, prin opoziţie cu lipsa de eficienţă a triunghiului Rusia-Ucraina-OSCE.
Triunghiul comunităţii occidentale are forţa economică, puterea militară, capacitatea şi experienţa diplomatică pentru implementarea unei soluţii viabile în Transnistria. Lecţiile învăţate în crizele similare din spaţiul ex-iugoslav ar putea facilita un rezultat pozitiv şi în privinţa conflictului transnistrean.
Se impun însă următoarele precondiţii:
* Primo – UE şi SUA să decidă necesitatea implicării urgente şi decisive în acest dosar de securitate, unul de natură critică pentru supravieţuirea Republicii Moldova, dar şi unul important, iar nu minor, pentru comunitatea euro-atlantică. Transnistria nu va fi reprezentând o gaură mare pe harta Europei, dar este una în vecinătatea imediată a euro-atlanticismului. Soluţionarea sa nu va eradica flagelul terorist, dar va înlătura un facilitator al acestei ameninţări alimentate de orice formă de trafic ilegal (persoane, droguri, arme, bani). Or, Transnitria este un avanpost rogue la adresa securităţii euro-atlantice.
* Secundo – UE şi SUA nu trebuie să aibă probleme de cooperare, similare disputei transatlantice în privinţa Irakului. Protectorul Tiraspolului este membru în Consiliul de securitate al ONU şi în G8, este partener al aliaţilor euro-atlantici în cadrul Consiliului NATO-Rusia, adică are o poziţie net superioară unor entităţi precum fosta Iugoslavie ori Irakul. Convergenţa de obiective şi o diviziune a muncii eficientă trebuie să fie atinse încă din faza preliminară, iar România trebuie să aibă o agendă diplomatică activă în acest sens.
* Tertio – UE şi SUA trebuie să conştientizeze că secesiunea transnistreană este o problemă fezabilă, mai mult însăşi relaţia transatlantică are de câştigat dintr-o astfel de iniţiativă comună. O misiune de tip Petersberg, în cadrul Acordului Berlin+, va conferi PESA câmp de acţiune şi performanţă, în timp ce Statele Unite nu vor fi afectate, ci dimpotrivă, de împrumutarea capabilităţilor sale din NATO pentru un astfel de scop just. Dacă misiunea va eşua, atunci se va putea trece la etapa superioară de coerciţie a intervenţiei Forţei de răspuns a NATO ori a celei de reacţie rapidă a UE. Implementarea misiunii de tip Petersberg trebuie să preceadă desfăşurarea oricărei forme de consultare populară în regiunea transnistreană. Rusia poate participa la această misiune de management al crizei doar după retragerea deplină a Armatei a XIV-a şi a arsenalului său din Transnistria.(G. A.)
