continuare din numărul precedent
Scenarii de viitor
Argumentele istorice nu au nici o valoare în jocurile de putere, mai ales dacă actorii mari implicaţi sunt deranjaţi de incriminabilele “găuri negre”, hegemonic-expansioniste, din trecutul lor. În aceste condiţii, ceea ce contează din timpul trecut nu sunt elementele arhivistico-paseiste, ci modul în care acestea se înscriu în categoria lecţii învăţate. Pentru statele mici rămâne, finalmente, validă raţiunea de a folosi istoria şi precedentele pentru a pregăti eficient viitorul. Astfel, rostul scenariilor subsecvente este de a circumscrie parametrii strategici ai politicii externe a României relativ la perspectivele conflictului transnistrean şi la capacitatea diplomaţiei româneşti a de a contribui (decisiv) la soluţionarea acestuia.
Scenariul A
Premisa 1. Bucureştiul decide să continue linia diplomatică ofensivă, formulată de preşedintele Traian Băsescu imediat după învestitura sa. Obiectivul principal este de a face din România un lider pe eşichierul geopolitic regional, în acest context conflictul transnistrean putând reprezenta ocazia demonstrării importanţei statului român prin contribuţia sa activă, în temeiul apartenenţei actuale la NATO, respectiv iminente la UE, la realizarea unui nou climat de securitate în zona Mării Negre.
Premisa 2. Traiectoria conflictului transnistrean rămâne aceeaşi, anume caracterizată de incapacitatea OSCE şi actorilor vestici (UE, SUA, NATO) de a ajunge la un compromis fiabil cu puterile din est (Rusia şi Ucraina) şi între ei înşişi (între SUA şi partenerii săi europeni din NATO, între SUA şi UE, între NATO şi UE), acceptabil atât din punct de vedere al respectării suveranităţii şi a integrităţii Republicii Moldova (fapt echivalent cu respectarea şi aplicarea dreptului internaţional), cât şi din cel al reimpunerii păcii, ordinii şi realizării armoniei interetnice şi lingvistice, la graniţele Europei comunitare şi ale Alianţei Nord-Atlantice.
Concluzie. România nu se poate propulsa în postura de lider regional şi deci influenţa decisiv, pe cont propriu, soluţionarea conflictului transnistrean din mai multe motive:
A.1.Ambele părţi implicate în conflict au avut în general în ultimul deceniu o atitudine ostilă implicării României.
A.1.1. Astfel, autorităţile de la Chişinău au incriminat constant tentativele de “imixtiune” politică, economică şi educaţională din partea Bucureştiului, identitatea naţională şi lingvistică moldoveană fiind dihotomice românismului, perceput ca un pericol direct la adresa suveranităţii. În acest sens, ar trebui amintit conflictul diplomatic moldo-român (2001-2003) – marcat de expulzarea ataşatului militar român şi de schimburi dure de replici la cel mai înalt nivel – ori faptul că statul moldovean nu şi-a formulat decât recent şi într-un context mai degrabă propagandistic scopul reimplicării României în rezolvarea conflictului transnistrean.
A.1.2. Regimul separatist de la Tiraspol a promovat o politică constantă de acuzare a României de imperialism şi de negare a componentei etnice româneşti din Transnistria, deci implicit a drepturilor egale ale acesteia cu minorităţile rusă şi ucraineană. Un argument în acest sens l-a reprezentat cazul grupului Ilaşcu, “o formaţiune teroristă finanţată şi antrenată în România”, liderul său devenind după eliberare membru marcant şi parlamentar al partidului naţionalist România Mare.
A.2. Rusia, principalul susţinător al separatismului transnistrean, se opune prezenţei României în diferitele formule şi planuri de soluţionare a conflictului, şi aceasta în cadrul mai larg al relaţiilor diplomatice reci cu Bucureştiul – perceput a fi un avanpost a puterilor occidentale şi mai ales al SUA în zonă.
A.2.1. Cu excepţia relativă a planului Belkovski (balon de încercare propus de unul din consilierii preşedintelui Putin în anul 2004, prin care, în schimbul renunţării la Transnistria, Moldova ar primi dreptul unirii cu România…), document, de altfel, neoficial, Rusia s-a opus constant implicării româneşti în atingerea unor soluţii mediate, Kremlinul fiind promotorul excluderii Bucureştiului din Grupul de contact, pe considerente de comportament anexionist.
A.2.2.Rusofobia din societatea românescă – incriminată ca atare în cercurile decidente muscovite -, manifestată prin perenitatea solicitărilor de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov (adică a anexării Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa) şi de restituire a Tezaurului. La aceasta se adaugă americano- şi eurofilia românilor, concretizată prin aderarea entuziastă a României la NATO şi UE, în defavoarea şi prin opoziţie cu opţiunea cooperării cu Rusia şi spaţiul CSI.
A.3. Ucraina reprezintă principalul contracandidat al României în competiţia pentru recunoaşterea de către cancelariile occidentale a poziţiei de lider în regiunea Mării Negre.
A.3.1. În pofida schimbării de regim politic la Kiev, în urma succesului revoluţiei portocalii, evaluarea primelor luni de mandat relevă neschimbarea obiectivelor principale şi metodicii diplomatice ucrainene. În chestiunea transnistreană, acest fapt se traduce prin nemenţionarea României în Planul Iuşcenko de soluţionare a conflictului, partea ucraineană nesprijinind reincluderea României în procesul de negocieri.
A.3.2. Analiza politicii externe a regimului Iuşcenko în relaţia cu România relevă multe elemente de continuitate faţă de linia unilateralismului diplomatic şi faptic promovată în perioada preşedintelui Kucima în dosare critice precum delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ori în privinţa statutului minorităţii româneşti din Ucraina. O altă chestiune importantă demarată în timpul mandatului predecesorului preşedintelui Iuşcenko este aceea a construirii “canalului de mare adâncime Dunăre-Marea Neagră” (Bâstroe), demers care reprezintă o periclitare majoră la adresa atât a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (inclusă în patrimoniul natural mondial şi aflată sub protecţia specială a UNESCO), cât şi a frontierei de stat a României. Noua administraţie de la Kiev a făcut un pas semnificativ în luna septembrie 2005 prin decizia de stopare a construirii sale, fapt care nu constituie însă momentul decisiv de abandonare a proiectului, cât timp acesta poate fi reluat în absenţa unui angajament juridic explicit din partea Ucrainei.
A.3.3. Scopul major al regimului Iuşcenko este acela de a “cumpăra timp” în relaţia cuBucureştiul, ofensiva diplomatică de atragere a sprijinului şi simpatiei occidentale urmărind şi îndiguirea pretenţiilor de mărire româneşti, bazate pe apartenenţa la NATO şi iminenta aderare la UE
A.3.4. Menţinerea relaţiei speciale cu Kremlinul – probată de faptul că prima vizită a noului preşedinte Iuşcenko a fost la Moscova (care se opusese vehement candidaturii sale) sau de planul ucrainean în privinţa Transnistriei, o replică congruentă a “Memorandumului Kozak”.
A.4. România a ratat şansa de a valorifica postura de preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul critic 2001 (atunci când Rusia trebuia să înceapă retragerea trupelor şi a capabilităţilor sale militare din Transnistria, conform obligaţiilor asumate cu ocazia summit-ului de la Istanbul). Ministrul de Externe Mircea Geoană a decis transferarea responsabilităţii dosarului transnistrean pe agenda următoarei preşedinţii (portugheze) a OSCE sub pretextul nepericlitării semnării tratatului de bază româno-rus. (Acelaşi oficial român declara însă în noiembrie 2003 că România nu doreşte să semneze un tratat de bază cu Republica Moldova “fiindcă perioada în care aceste tratate de bază erau necesare în Europa, după terminarea Războiului Rece, nu mai este de actualitate”.)
A.4.1. OSCE prezintă mai degrabă un bilanţ negativ în chestiunea transnistreană, cei doisprezece ani scurşi de la instituirea misiunii sale în Republica Moldova fiind marcaţi de un status-quo al ineficienţei.
A.4.2. OSCE nu a părut nicicând deranjată de faptul că statul român a fost exclus din Grupul de contact, oficialii acestei organizaţii nemanifestându-se de atunci înainte în favoarea reincluderii României în eforturile diplomatice multilaterale de rezolvare a conflictului.
A.5. România deţine puţine atuuri de lobby în “parteneriatul strategic” cu Statele Unite, astfel încât autorităţile de la Washington să-şi axeze opţiunile din regiunea Mării Negre pe iniţiativa Bucureştiului – un actor mult prea înclinat spre bandwagoning, dar şi spre incompetenţă diplomatică.
A.5.1. Peremptoriu în acest sens este efortul depus de diplomaţia românească în cazul Bâstroe. Astfel, în timpul reuniunii informale a Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniştri ai Apărării de la Poiana Braşov (octombrie 2004), reacţia aliatului american a fost una rece, deşi Ucraina regimului Kucima era supusă unui veritabil embargo politic din partea puterilor occidentale.
A.6. România nu poate canaliza hotărâtor nici decizia forurilor UE din următoarele cauze:
A.6.1. Din punct de vedere statutar, Bucureştiul deţine până la data aderării efective (cândva în perioada 2007-2009) doar poziţia de observator în instituţiile comunitare.
A.6.2. Din punct de vedere informal, diplomaţia românească nu poate fi un promotor, ci mai degrabă trebuie să navigheze cu grijă printre Scyllele şi Carybdele intereselor economice primare ale UE în relaţia cu Rusia, criza irakiană intensificând contactele şi apropierea strategică între “vechea Europă” (Franţa şi Germania) şi Kremlin.
Scenariul B
Premisa 1. Autorităţile de la Bucureşti decid să promoveze o politică externă moderată şi calibrată în dosarul transnistrean, bazată pe primatul strategiilor euroatlantice (UE-SUA-NATO) de soluţionare a conflictului. România renunţă la obiectivul irealist al atingerii poziţiei de lider regional, optând în schimb pentru folosirea cât mai eficientă a apartenenţei la UE, NATO, precum şi a parteneriatului strategic cu SUA pentru satisfacerea intereselor sale de securitate.
Premisa 2. Diplomaţia comunitară îşi coroborează tot mai mult eforturile cu cele ale diplomaţiei americane, numitorul comun constituindu-l eliminarea cât mai multor focare de instabilitate şi conflict la graniţa comunităţii geopolitice euroatlantice (Transnistria, Osetia, Nagorno-Karabah). Rusia preşedintelui Putin continuă să vadă străinătatea apropiată ca pe un interes geopolitic inalienabil, opunându-se, în consecinţă, politic şi (subversiv) militar, diminuării prezenţei şi a ponderii sale în regiunea Mării Negre.
Concluzie. Şansele ca România să devină o putere regională de facto sunt mult mai mari (decât în cazul primului scenariu), neproclamarea unor obiective de politică externă prea ambiţioase, ci a unora moderate (gen lider regional versus furnizor regional de securitate) putând îndigui mai bine adversitatea altor actori cu pretenţii şi statut în zonă.
B.1. România are nevoie de relaţii foarte bune nu doar cu actorul hegemon – Statele Unite -, ci şi cu UE, al cărei membru cu drepturi depline va deveni în curând. Reacţiile critice venite dinspre Bruxelles (Statutul Curţii Penale Internaţionale) sau Paris (criza irakiană) trebuie mult mai profesionist prevenite, Bucureştiul având ocazia, graţie, paradoxal, conflictului transnistrean, să ofere un numitor comun urgent şi relevant pe agenda “astupării” prăpastiei transatlantice.
B.2. Securizarea frontierelor reprezintă o prioritate atât pentru România, cât şi pentru UE, iar misiunile de tip Petersberg desfăşurate în cadrul Acordului Berlin+ pot avea Transnistria ca primă concretizare în spaţiul ex-sovietic. Promovarea de către diplomaţia românească a unui astfel de obiectiv pe agenda ESDP este un obiectiv realist, sprijinul administraţiei americane pentru o astfel de soluţie de pacificare nefiind o himeră sau condiţionat de dubii de rivalitate.
B.3. Responsabilitatea ar cădea, prin urmare, pe umerii Rusiei şi ai Ucrainei de a accepta o misiune Petersberg în arealul lor geopolitic. Misiunea Bucureştiului ar fi de a orchestra implementarea acestei misiuni de impunere a păcii atât prin canalele diplomatice bilaterale (mai ales cu Ucraina), cât şi prin oferirea drepturilor de survol, tranzit şi de stabilire de baze de suport logistic.
B.4. În competiţia de imagine cu Ucraina, România poate forţa reacţia Kievului în avantaj propriu, prin clamarea caracterului imperios al intervenţiei UE în Transnistria în contextul eşecului misiunii OSCE şi a respingerii de către oficialităţile moldovene a planului Iuşcenko. În consecinţă, noile autorităţi ucrainene, dornice de o apropiere rapidă de puterile vestice (cel puţin din punctul de vedere propagandistic al occidentalizării ţării şi al integrării sale în structurile euro-atlantice) vor fi presate eficient, via Bucureşti, pentru a fi de acord cu o astfel de misiune al cărei mandat ar include în perspectivă şi securizarea frontierei nistrene a Republicii Moldova în relaţia cu Ucraina. România nu poate să aibă o atitudine nehotărâtă şi echivocă în dosarele majore de securitate; astfel, nu trebuie să renunţe la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie în dosare litigioase precum cel al delimitării platoului continental şi al zonelor economice exclusive.
B.5. În privinţa Rusiei, Bucureştiul, odată obţinut sprijinul de jure al Ucrainei pentru UE, trebuie să joace rolul clasic, neexpus, al partenerului echidistant, furnizor al soluţiilor mediate de încetare paşnică a conflictului. Soluţia adversă de ameninţare cu retalieri la adresa Kremlinului – graţie apartenenţei la NATO şi UE – pentru toate evenimentele tragice din trecut este iraţională, dată fiind diferenţa uriaşă de statut strategic şi geopolitic dintre România şi Federaţia Rusă.(G. A.)
