Fascismul este una dintre cele doua maladii care au macinat continentul european în secolul XX, cauzând rani adânci si greu vindecabile. Comunismul pare a ramâne, cel putin pentru o vreme, în dizgratia si oprobiul unde l-a aruncat istoria; fascismul însa pare a renaste, încet, dar sigur, din cenusa propriilor sale victime, fara pretentia unor revolutii, dar cu trainicia pe care numai perenitatea o poate conferi unui fenomen. Multiplele aspecte si manifestari ale sale din anii ’80 încoace au fost grabit catalogate drept “neofascism”, de parca aceasta eticheta ar fi explicat suficient fenomenul, iar solutiile ar fi fost imanente conceptului. Este importanta însa aceasta asociere între tulburarile politice, sociale si culturale din epoci diferite în spatiul european, caci ea dovedeste ca avem de-a face cu o maladie de care nu ne-am vindecat, al carui virus îl mai purtam înca si care, mai mult, este si contagioasa socialmente. Pentru a raspunde la orice alta întrebare si, mai ales, pentru a gasi antidotul acestui fenomen, avem însa nevoie sa stim mai întâi…
Fascismul este una dintre cele doua maladii care au macinat continentul european în secolul XX, cauzând rani adânci si greu vindecabile. Comunismul pare a ramâne, cel putin pentru o vreme, în dizgratia si oprobiul unde l-a aruncat istoria; fascismul însa pare a renaste, încet, dar sigur, din cenusa propriilor sale victime, fara pretentia unor revolutii, dar cu trainicia pe care numai perenitatea o poate conferi unui fenomen. Multiplele aspecte si manifestari ale sale din anii ’80 încoace au fost grabit catalogate drept “neofascism”, de parca aceasta eticheta ar fi explicat suficient fenomenul, iar solutiile ar fi fost imanente conceptului. Este importanta însa aceasta asociere între tulburarile politice, sociale si culturale din epoci diferite în spatiul european, caci ea dovedeste ca avem de-a face cu o maladie de care nu ne-am vindecat, al carui virus îl mai purtam înca si care, mai mult, este si contagioasa socialmente. Pentru a raspunde la orice alta întrebare si, mai ales, pentru a gasi antidotul acestui fenomen, avem însa nevoie sa stim mai întâi…
…’Ce este fascismul?’
Unii cercetatori l-au studiat ca pe un fenomen intelectual, din unghiul apartenentei sale la galeria ‘ism’-urilor celebre ale gândirii sfârsitului de secol XIX si început de secol XX, desigur în coltul rezervat totalitarismului (fascism, nazism, comunism). Altii l-au considerat a fi un fenomen socio-economic, aparut în contextul particular al dezastrului si saraciei de dupa primul razboi mondial, iar pe pozitii diametral opuse cu acest din urma grup au fost sustinatorii ideii ca manifestari si atitudini fasciste nu pot avea decât anumiti indivizi, si anume cei care au un tip de personalitate autoritarista. Undeva la mijloc au fost cei care au explicat fascismul prin intermediul teoriilor psihologiei sociale, afirmând ca, în acelasi context particular al anilor 1920 – 1930, indivizii au dezvoltat sentimente de frustrare si nemultumire, cauzate de schimbarile sociale de dupa razboi, care la nivelul comunitatii si apoi al statului au gasit expresie în manifestarile de tip fascist. Şi mai exista un curent de opinie al celor care sustin ca nu exista fascism ca atare, ci numai tipuri de personalitati si de manifestari pe care noi ne-am obisnuit sa le numim ‘fasciste’, dar care au, fiecare, particularitatile lor si numai fortat pot fi circumscrise aceluiasi fenomen.
Alaturi de aceste interpretari care contextualizeaza fenomenul fascismului si cauta sa îl explice prin referinta la cauzele si radacinile sale, au existat încercari de a oferi o definitie scurta, concisa, într-o fraza sau propozitie, care sa sintetizeze elementele-cheie. Numerosi autori au oferit în acest scop variantele lor, au structurat liste de concepte care ar putea fi circumscrise acestui fenomen sau au explicat de ce o astfel de definitie este imposibil de formulat. Într-un articol din 19961, Roger Eatwella încercat sa puna ordine în aceste demersuri de cercetare, devenite din ce în ce mai numeroase, prin identificarea celui mai mic multiplu comun al lor. Rezultatul: în opinia lui Eatwell, dupa investigarea cercetarilor în domeniu, fascismul este “o ideologie care tinde sa determine renasterea sociala printr-o a treia cale, radicala si national-holistica, desi în plan concret, fascismul a pus accentul pe stil, actiune si lider carismatic, mult mai mult decât pe un program detaliat, discreditându-si în acelasi timp inamicii printr-un discurs maniheist”.
Definitia lui Eatwell este importanta pentru ca, pe de-o parte explica diferenta dintre teoria fascista si felul în care fascismul s-a manifestat în realitate, iar pe de alta parte întareste statutul de ideologie al fascismului. Pentru studiul si întelegerea fascismului, este vital sa se tina cont de faptul ca actiunile, manifestarile sale ofera informatii mult mai aproapiate de consistenta fenomenului decât platformele – program sau alte tipuri de documente. Însasi lipsa unui manifesto al acestei ideologii (spre deosebire de socialism sau liberalism), lipsa unei teoretizari, a unei carti de referinta întareste aceasta idee ca fascismul este o ideologie a faptei si nu a cuvântului. De aici practic porneste dificultatea identificarii fenomenelor care pot fi întelese drept fasciste. Însa Eatwell ne arata ca aceasta ideologie fascista, desi neconsemnata în vreo carte de capatâi, poate totusi sa fie idetificata în elementele sale cele mai relevante. Demersul lui Eatwell demonstreaza doar ca identificarea unor elemente-cheie ale acestui fenomen nu este imposibil de realizat. Definitia sa este mai degraba un punct de plecare pentru alte studii ale fenomenului fascist, înteles în toata complexitatea sa.
Este cercul istoriei vicios?
Spuneam la început ca raspunsul la întrebarea ‘ce este fascismul?’ ne poate fi util în primul rând pentru a afla ‘ce este neofascismul?’, caci acest fenomen al ultimilor zeci de ani stârneste cu adevarat îngrijorarea, mai putin decât aspectele ireparabile ale fascismului de început de secol XX. Daca neofascismul se arata a fi acelasi lucru sau descendentul direct al fascismului clasic, atunci atentia acordata acestui fenomen contemporan trebuie sporita pentru a preveni orice dezvoltari asemanatoare cu turnura pe care fenomenul fascist a luat-o în perioada interbelica. Din cele expuse mai sus, rezulta ca fascismul poate fi definit mai mult ca un set de manifestari concrete, fapte, actiuni, cu tenta nationalista si radicala, al caror context favorabil de exprimare este constituit de anumite elemente sociale si/sau economice si/sau psihologice.
Manifestarile fasciste pot aparea sub forma unor miscari sociale, a unor partide politice si, în ultima instanta, a unor regimuri. În momentul de fata, în Europa, exista numeroase miscari sociale de sorginte neofascista, exista de asemenea partide politice de extrema dreapta care, în unele state, au obtinut rezultate semnificative în alegeri, nici unul dintre ele neavând înca ocazia de a fi partid majoritar sau liderul sau de a deveni presedinte, ceea ce ar fi însemnat de fapt atingerea ultimului stadiu – cel al dezvoltarii unui regim politic fascist. Desigur, discutiile si dezbaterile sunt numeroase si din aceasta prespectiva. Nu exista un acord în privinta definitiei extremei drepte si nici a caracteristicilor pe care un partid trebuie sa le aiba pentru a fi considerat apartenent la aceasta familie. Nu exista de asemenea nici o scala de evaluare unanim acceptata pentru a masura succesul sau esecul acestui tip de partide în alegeri. Însa, dincolo de aceste dezacorduri, fenomenul exista. Iar raportarea acestui tip de extremism, numit chiar neofascism, la modelul fascismului european interbelic, este absolut necesara pentru a întelege daca si în ce masura el este sau poate deveni o amenintare.
Fascismul si/sau neofascismul reprezinta o amenintare latenta în Europa contemporana. Cauzele (re)nasterii acestui fenomen se afla undeva la intersectia dintre natura umana si societatea în care individul traieste, ceea ce face ca radacinile sale sa fie si foarte solide si foarte greu de combatut. Prin manifestarile fasciste, indivizii se elibereaza de sentimentele cele mai împovaratoare ale existentei în societate: nesiguranta, frustrare, complexe, ceea ce îl face a fi incurabil. Iar modalitatea prin care manifestarile de tip fascist se raspîndesc în comunitate le face cu atât mai periculoase. Fascismul nu este un fenomen revolutionar. El este un fenomen al cresterii treptate, care nu provoaca îngrijorare, dar care poate duce la un succes mai sigur decât cel al unei revolutii, fragila prin definitie. Fascismul se foloseste de sistemul democratic pentru a îsi fundamenta punctele de vedere si pentru a dobândi legitimitate morala si politica. Pentru a întelege manifestarile fasciste de la sfârsitul secolului XX trebuie sa ne raportam la cele de la începutul secolului. Iar pentru a vedea ce este de facut acum, putem cerceta ce nu s-a facut atunci. Însa premisa tuturor acestor demersuri este ca fascismul este departe de a fi o poveste încheiata în Europa acestor timpuri. Îsi ascunde hidosenia în spatele unor cuvinte, manifestari, elemente care numai în aparenta sunt diferite între ele; scopurile sale si consecintele pe care raspândirea sa le poate avea sunt la fel de dezastruoase.
1Eatwell, Roger. 1996. “Review article on Defining the ‘fascist minimum’: the centrality of ideology”. Journal of Political Ideologies. Vol. (1), 3. p.303.
