Se poate afirma că întreaga populaţie a Sudanului trăieşte într-o criză perpetuă: de la crearea statului modern, în 1956, după recunoaşterea independenţei faţă de Marea Britanie, şi până în prezent, sudanezii se află într-un permanent război civil, punctat de fragile acorduri de încetare a focului.
Conflictul îşi are originea în dominaţia economică, socială şi politică pe care nordul o exercită asupra sudului, a cărui populaţie nu este nici musulmană, şi nici arabă. Principalele grupuri etnice sunt negrii (52%) şi arabii (39%), iar în ceea ce priveşte orientarea religioasă, musulmanii sunniţi reprezintă majoritatea (70%), în timp ce 25% din populaţie îmbrăţişează credinţe locale, iar 5% sunt creştini.
Urmare a unui puci organizat în 1989, conducerea ţării este exercitată de un regim militar, condus de generalul Hassan Ahmed al-Beshir. Forul legislativ este dominat de Frontul Islamic Naţional.
Principalul conflict intern este cel între nord şi sud. Rebelii din sud sunt însă sprijiniţi şi de partide politice aflate în opoziţie.
Războiul civil, seceta şi situaţia economică precară au determinat apariţia unei grave crize umanitare: se apreciază că din 1983 au murit 2 milioane de oameni, iar alte 4 milioane sunt refugiaţi în interiorul şi exteriorul ţării (în Ciad, Uganda, Etiopia, Kenya, Republica Centrafricană şi Republica Democratică Congo). Permeabilitatea frontierelor determină deplasarea liberă a populaţiei afectate de criză, dar şi a miliţiilor locale: Sudanul acuză Eritreea de susţinerea rebelilor sudanezi. Acordurile încheiate între guvern şi rebelii din sud au fost fragilizate datorită decesului liderului rebelilor, John Garang, într-un accident de elicopter, la începutul lunii august a.c.
Comunitatea internaţională a reacţionat la situaţia din Sudan: ONU, UE şi NATO s-au implicat în soluţionarea conflictului şi acordarea de asistenţă umanitară populaţiei afectate.
ONU este prezent în Sudan de câteva decenii. Mandatul său este de a salva vieţi şi de a reduce suferinţa, asigurând servicii sociale de bază, sprijinind şi consolidând capacităţile naţionale. De asemenea, ONU susţine crearea instituţiilor şi mecanismelor de realizare a păcii. Pe teritoriul Sudanului funcţionează în prezent 11 agenţii specializate ale ONU, dar activitatea lor este grav afectată de lipsa unei finanţări adecvate. Într-un comunicat difuzat la 15 august a.c., consilierul regional al UNWFP (United Nations World Food Program) declara că dispune doar de jumătate din bugetul necesar asigurării hranei pentru refugiaţi.
UE şi NATO, spre deosebire de ONU, sunt implicate în principal în acordarea de asistenţă AU (African Union), în demersul de stabilizare a situaţiei din Darfur-. Atât UE, cât şi NATO au decis să nu se implice direct în teren, ci să sprijine acţiunile AU. Aceasta are în derulare operaţiunea AMIS II (African Union Mission in Sudan), cu două componente: militară şi de poliţie. Poziţia de pe care acţionează UE şi NATO este una prudentă, cele două organizaţii optând pentru un sprijin din exterior, evitând astfel să fie percepute ca forţe de ocupaţie sau colonizatoare.
UE şi statele membre au început să lucreze cu AU din ianuarie 2004, prin acordarea de asistenţă financiară, personal calificat, sprijin politic pentru procesul de negociere de la Abuja şi Comisia de încetare a focului. În acelaşi timp, succesiv, UE a susţinut financiar şi tehnic planificarea şi executarea AMIS I şi AMIS II.
NATO s-a implicat în soluţionarea crizei începând cu 1 iulie 2005, ca urmare a solicitării preşedintelui Comisiei Uniunii Africane, Alpha Konare, adresată secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer. Mandatul NATO este de a asigura transport aerian strategic pentru trupele de menţinere a păcii ale UA şi de a pregăti forţele UA în coordonarea unui stat major multinaţional.
Toate aceste demersuri ale comunităţii internaţionale sunt, fără îndoială, de apreciat, dar ele nu au adus nici la încetarea conflictelor între guvern şi rebeli sau între miliţiile locale, nici la soluţionarea crizei refugiaţilor. Foametea şi bolile continuă să facă victime în rândul populaţiei sudaneze. Situaţia din teren s-a îmbunătăţit, dar este încă departe de normalitate.
Intenţiile organizaţiilor internaţionale implicate în Sudan sunt orientate către soluţionarea conflictelor interne şi acordarea de asistenţă populaţiei, însă mecanismele şi maniera prin care se acţionează nu sunt cele mai rapide. De asemenea, fondurile alocate sunt adesea insuficiente, iar mijloacele puse la dispoziţie nu sunt cele mai adecvate. Astfel, pentru rotaţia trupelor în teren statele membre UE au pus la dispoziţie 4 aeronave: 2 C212 şi 2 AN2. Ambele sunt de mici dimensiuni, cel de-al doilea tip fiind folosit încă în unele state din fostul bloc comunist pentru ierbicidare. Atenţia comunităţii internaţionale este îndreptată cu precădere spre lupta împotriva terorismului, Irak sau Afganistan, şi mai puţin către soluţionarea crizelor umanitare.
De altfel, prezenta implicare simultană a ONU, UE şi NATO în Africa reprezintă o premieră.
În contextul intervenţiei NATO împotriva forţelor sârbe din Kosovo, pentru protejarea albanezilor kosovari, în literatura de specialitate se vorbea despre o modificare a Cartei ONU, în sensul autorizării unei intervenţii militare în scopul opririi unei catastrofe umanitare sau genocid. Ulterior, subiectul nu a mai prezentat interes. Astfel, în cazul Sudanului, intervenţia comunităţii internaţionale este una “soft”, de asistenţă a organizaţiilor locale şi regionale. Pacificarea regiunii şi stabilizarea situaţiei ar fi fost probabil mai repede realizate printr-o acţiune în forţă, urmată de trimiterea în teren a unor trupe internaţionale de meţinere a păcii. În aceste condiţii, reîntoarcerea refugiaţilor şi reintegrarea lor s-ar putea realiza uşor.
Conflictul intern din Sudan şi drama populaţiei sunt cunoscute, comunitatea internaţională este prezentă în teren, dar rezultatele sunt încă modeste: continuă luptele armate între diferite miliţii locale sau între forţele guvernamentale şi rebeli, refugiaţii nu dispun de resurse minime pentru supravieţuire, foametea şi bolile reprezintă încă un pericol pentru populaţie. Modalităţile de susţinere a populaţiei, de stimulare a negocierilor între părţile combatante nu au determinat soluţionarea rapidă şi de o manieră satisfăcătoare a conflictului.
Din păcate pentru milioanele de persoane afectate de crize, în Sudan sau alte regiuni ale globului, pe termen scurt şi mediu organizaţiile regionale sau internaţionale nu sunt pregătite să realizeze o reformă radicală a mecanismelor şi procedurilor de intervenţie în cazul unei crize umanitare.
Publicat în : Politica externa de la numărul 29
