În ultimii 200 de ani, ca urmare a poziţiei sale geografice, Germania- a pendulat între Est şi Vest, alegând între statele occidentale şi Rusia. De la Friederich cel Mare (secolul al XVIII-lea) şi până în secolul al XX-lea, de fiecare dată când Germania- s-a înţeles cu Rusia, acest lucru s-a înfăptuit pe seama Poloniei, situată între cei doi mari coloşi. Ce ne va rezerva secolul al XXI-lea? Propunem o variantă de răspuns, formulată pe baza recentului acord semnat de Rusia şi Germania, de colaborare în domeniul energetic.
Forţa tradiţiei istorice
În 1920, la aproape un an de la semnarea Tratatului de la Versailles, un istoric francez nu foarte cunoscut în lumea istoricilor la acea vreme, Jacques Bainville, a scris o carte intitulată Les conséquences politiques de la paix, în care a analizat documentul sus-amintit. Referitor la relaţia dintre Rusia şi Germania, istoricul francez a scris: “Tratatul de la Versailles a legat alianţa dintre Rusia şi Germania. Nu avem dreptul să ne înşelăm. Din moment ce între Germania şi Rusia se reconstituia Polonia, se stabilea comunitatea de interese şi de sentimente. Germanii şi ruşii nu se iubesc, dar ei sunt, ca să spunem aşa, complementari. Ei au nevoie să fie în contact, să schimbe produse, idei, oameni şi ei nu se pot întâlni decât peste corpul statului polonez. Ei sunt mai puţin complici pentru a-şi garanta bucata lor de Polonie, cât mai ales pentru a o distruge şi a o împărţi din nou. După înfrângere, Germania trebuia să dorească în chip firesc alianţa cu Rusia. Şi totuşi aceasta n-ar fi fost un motiv suficient pentru ca ea să fie sigură că o va obţine. Polonia pare a fi fost inventată pentru a grăbi apropierea.” Din rândurile de mai sus, este clar că istoricul francez a prezis cu 20 de ani mai devreme Pactul Molotov-Ribbentrop, în urma căruia Polonia avea să fie împărţită pentru a patra oară.
De ce am considerat necesară citarea istoricului francez? Pentru că la 13 septembrie 2005, la Berlin, şefii concernelor germane E.ON Ruhrgas şi BASF şi al celui rus Gazprom au semnat, în prezenţa preşedintelui Putin şi a fostului cancelar Gerhard Schröder, un acord privind construirea unei conducte de gaze pe sub Marea Baltică. În acelaşi timp, nu departe de Hotelul Intercontinental, unde a fost semnat acordul, la sediul Băncii ABN Amro, au mai fost semnate o serie de documente prin care Germania creditează cu 7,5 miliarde de dolari Gazprom, bani care vor fi folosiţi pentru construirea gazoductului. Este încă o dovadă în plus privind forţa tradiţiei istorice în relaţiile bilaterale ruso-germane. De la Bismarck şi până în zilele noastre, atât la nivelul gândirii politice germane, cât şi al diplomaţiei germane, a existat un curent foarte favorabil colaborării cu Rusia, iar acordul ruso-german dovedeşte continuitatea acestui curent. Evident, astăzi nu se mai pune problema unei “reîmpărţiri” a Poloniei, ca acum 60 de ani, aşa cum au încercat să sugereze analiştii polonezi şi occidentali. Vremurile s-au schimbat, iar o dată cu ele mijloacele de promovare a politicii externe. Astăzi, prin construirea acestui gazoduct, poziţia Poloniei, a ţărilor baltice şi Ucrainei în raport cu Rusia va fi considerabil slăbită, cea din urmă având la dispoziţie un factor de presiune foarte eficient: diminuarea/sistarea livrărilor de gaze sau vânzarea lor la preţuri mai mari.
“Imperiul liberal” rus
În spatele demersului Rusiei, se află concepţia elaborată anul trecut de către Anatoli Ciubais, artizanul privatizării ruse şi fost şef al Administraţiei prezidenţiale în timpul lui Boris Elţin: “Rusia, imperiu liberal”. Potrivit ei, Rusia îşi poate redobândi statutul de mare putere cu ajutorul resurselor energetice de care dispune, menţinând statele vecine într-o stare de dependenţă faţă de ea. Iar din acest punct de vedere, dependenţa Poloniei faţă de petrolul şi gazele naturale provenite din Rusia este maximă (mai bine de 2/3 din gazele importate de Polonia provin din Rusia).
Acţiunile Rusiei din ultima perioadă ne indică faptul că Vladimir Putin se dovedeşte a fi un susţinător al ideii creării “imperiului liberal”: încă din februarie 2004, Rusia a sistat livrările de gaze către Belarus, afectând, astfel, şi Polonia (conducta care alimentează Polonia tranzitează Belarusul), iar un an mai târziu, un demers asemănător a fost întreprins şi în relaţia cu Ucraina. În ceea ce priveşte Ucraina, Rusia şi-a motivat atitudinea acuzând conducerea de la Kiev că-şi însuşeşte o parte din gazul care-i tranzitează teritoriul. În realitate, demersul rus a fost provocat de intenţiile fostului guvern Timoşenko de a verifica privatizările realizate în perioada fostului preşedinte, Leonid Kucima. Evident că, puse în faţa sistării livrărilor de gaze naturale, autorităţile ucrainene au renunţat la intenţiile lor. Dacă până la momentul semnării acordului de la Berlin, Rusia risca în orice moment să-şi deterioreze relaţiile cu statele Europei Occidentale, ca urmare a diminuării livrărilor de gaze naturale către aceasta din urmă, acum, în condiţiile în care gazoductul ruso-german va fi construit, ea va putea oricând să renunţe a mai livra gaze naturale Poloniei, Slovaciei sau Ucrainei, fără ca aceasta să-i afecteze în vreun fel relaţia cu statele Europei Occidentale.
Alternative la gazul rus
În aceste condiţii, devine vitală căutarea şi găsirea de soluţii alternative la gazul rusesc. Într-un interviu acordat de fostul vicepreşedinte al companiei petroliere poloneze PGNiG, Piotr Wozniak, ziarului “Wprost”, acesta consideră că există două modalităţi de ieşire a Poloniei – şi nu numai pentru ea – din starea de dependenţă faţă de Rusia. Pentru statele Europei Centrale, una dintre acestea ar fi Norvegia, ale cărei resurse de petrol şi gaze naturale o plasează între primele cinci ţări din lume: “Polonia încă mai poate construi un gazoduct direct din Norvegia, pe sub Marea Baltică, chiar dacă costurile unei astfel de întreprinderi vor creşte o dată cu întârzierea punerii în practică a proiectului”, a declarat fostul petrolist polonez gazetei sus-amintite. O a doua soluţie ar fi racordarea la sistemul de conducte european prin intermediul gazoductului Bernau-Szczecin, a cărui construcţie nu ar dura mai mult de un an. În acest fel, statele “dependente” de gazul rusesc ar avea ca surse alternative Norvegia şi Algeria. Chiar dacă aceste planuri sunt puse în practică, Polonia, Ucraina şi statele baltice tot ar fi obligate să apeleze la Rusia, însă cantităţile importate ar fi mai mici şi, în consecinţă, independenţa lor ar fi mai mare. Rămâne de văzut care dintre cele două soluţii vor fi adoptate. Până atunci, este de domeniul evidenţiei că relaţiile bilaterale ruso-germane se află, poate, la cel mai ridicat nivel de după 1991. Cu toate acestea, în istoria relaţiilor ruso-germane este cunoscut episodul din septembrie 1939, când trupele sovietice şi cele germane au ocupat acea parte din Polonia care le revenise prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Cu acel prilej, la masa organizată în comun de militarii sovietici şi germani, generalul Krivoşein, dorind să toasteze pentru “Prietenia veşnică/Ewige Freundschaft” dintre popoarele german şi sovietic, a toastat, din greşeală, “Feindschaft/Duşmănie”. După doi ani, în iunie 1941, Germania ataca Uniunea Sovietică. Rămâne de văzut cât de trainică se va dovedi a fi prietenia/drujba ruso-germană acum. Judecând după recentul acord semnat la Berlin, cu siguranţă că preşedintele Putin nu a mai făcut greşeala generalului Krivoşein.
Publicat în : Politica externa de la numărul 30
