Retragerea PD de la guvernare a devenit un subiect din ce în ce mai discutat de presă. Înlocuirea lui Gheorghe Dobre cu Radu Berceanu şi refuzul de a mai desemna un nou vicepremier în locul lui Gheorghe Pogea sunt semnale evidente că democraţii sunt decişi să constituie o “opoziţie internă” în arcul guvernamental.
Decizia CNSAS în privinţa lui Dan Voiculescu pare să fie o sentinţă atât pentru omul politic, cât şi pentru Partidul Conservator. De aceea, o retragere de la guvernare este prea puţin posibilă.
Profitând de un climat politic incert în zona Puterii, social-democraţii dau publicităţii un document încropit în laboratoarele sale de către nimeni altul decât Miron Mitrea. Strategia PSD, destul de clar conturată în aceste săptămâni, pare să se îndrepte spre o colaborare cu PD în detrimentul premierului şi a Partidului Naţional Liberal.
Atacul imagologic: Capul lui Tăriceanu vrem!
Prezidarea şedinţei de Guvern de la sfârşitul lunii aprilie, mai mult decât discursul din faţa Parlamentului,poate fi considerată o nouă mutare pe tabla de şah a preşedintelui. Nu este prima dată când Traian Băsescu îşi lasă adversarii politici să se compromită, promite că-i ajută sau stă o vreme pe margine, după care îşi preia rolul preşedintelui justiţiar şi salvator, a cărui intervenţie devine indispensabilă.
Preşedintele Traian Băsescu a înţeles că sursa de legitimare şi de autoritate a premierului Tăriceanu nu este leadershipul PNL-ului, şi scoaterea în faţă a lui Theodor Stolojan devine pur şi simplu contraproductivă. Într-un partid divizat şi ahtiat după resursele puterii, aşa cum este orice partid ajuns la conducere, este greu să-l faci să se întoarcă la principii şi să opteze pentru un lider ca Theodor Stolojan, care a abandonat PNL în plină cursă electorală şi l-a lăsat fără un candidat propriu la preşedinţie. Este un gest pe care, cel puţin o parte dintre liberali, nu-l uită şi nu-l iartă. Prin urmare, se pare că preşedintele Băsescu a renunţat să mai încurajeze disidenţa din PNL să saboteze conducerea liberală şi pe premierul Tăriceanu.
Miza bătăliei nu este să demonstreze cât de mult îl contestă PNL pe premierul Tăriceanu. Scopul este de a arăta incompetenţa premierului şi a miniştrilor liberali care îi sunt apropiaţi, Gheorghe Flutur, Eugen Nicolăescu, Sebastian Vlădescu. Iar demonstraţia nu trebuie făcută pe principii şi în faţa partidelor parlamentare, ci în faţa electoratului care este de partea sa, aderent la mesaje justiţiare, cu o puternică încărcătură emoţională. A te situa în afara clasei politice şi a critica constant modul în care ceilalţi lideri politici înţeleg să-şi respecte promisiunile electorale, aceasta este paradigma unui conducător popular.
Dilema lui Traian Băsescu nu este însă de natură electorală, ci (culmea!) politic-instituţională. Întrebarea este cum să demonstreze incompetenţa Guvernului în plan intern şi să se laude cu performanţele lui în plan extern, în contextul apropierii datei de aderare a României. Cheia se află tot la electorat. Preşedintele Băsescu a înţeles că soluţia nu este reacţia agresivă, ci “urecheala părintească” în faţa camerelor de luat vederi. Diferenţa ar fi cea dintre a le spune în faţă cât sunt de “corupţi şi incompetenţi” membrii Guvernului şi gestul de a le arăta cu degetul pe obraz: “Nu vă e ruşine să faceţi oamenilor una ca asta? Păi aşa ne-am înţeles noi? Vă ajut acum şi eu cu ce pot, dar să ştiţi că sunteţi penibili! Să nu ziceţi că nu v-am spus!”
Preşedintele a renunţat tot mai mult la atacurile la limita legii. Dându-şi seama de interesele politice ale partidelor, Traian Băsescu intră treptat în pielea unui împărat roman stimulând acordul din ce în ce mai zgomotos al maselor pentru schimbarea din funcţie a celui care nu mai luptă pentru binele comun al cetăţii. Este de anticipat că-l va mustra în continuare public pe premier, dar nu va trece mai mult de exprimarea regretului public despre cel care s-a schimbat de când a fost desemnat pentru funcţia de premier.
Crizele de mari dimensiuni (dar, atenţie, nu cele provocate de la Cotroceni, ci acelea cu puternică încărcătură socială!) trebuie să fie speculate imagologic la maxim, astfel încât să se creeze în rândul populaţiei o masă critică ce va striga isteric la un moment dat “Capul lui Tăriceanu vrem!”… Erijându-se în rolul unui Pilat din Pont, este posibil ca preşedintele să creeze chiar impresia că nu-şi doreşte sau cel puţin nu se grăbeşte să-l schimbe pe premierul Tăriceanu. Cel puţin, nu aceasta este prioritatea sa. S-ar putea chiar să se lase rugat, să calculeze mult şi să ajungă într-un final la concluzia că este singura soluţie viabilă de la acel moment: să desemneze un alt candidat la funcţia de prim-ministru.
Atacul instituţional: Să cadă capete, am zis!
Lipsit de foarte multe pârghii instituţionale, Traian Băsescu lasă Partidul Democrat să-şi îndeplinească misiunea prin care contestă legitimitatea instituţională a premierului.
Subiectele preferate au fost restructurarea guvernamentală şi alegerile anticipate. Cele două crize, gripa aviară şi cea a medicamentelor, au pus problema legitimă a schimbării celor doi miniştri. Păstrarea lor în Guvern va fi de aici încolo un “călcâi al lui Ahile” atât pentru PNL, cât şi pentru premierul Tăriceanu. Contestaţiile democraţilor ar fi fost poate mai credibile dacă, la rândul lor, ar fi considerat oportună şi schimbarea ministrului Educaţiei, Mihai Hărdău.
Oricum, opinia publică vede altfel. Calculul este foarte simplu: democraţii au schimbat doi miniştri, pe când PNL nici unul. Dezavantajul imagologic şi politic al PNL este legat de faptul că, cu excepţia celor doi miniştri mai sus amintiţi, pur şi simplu nu prea are pe cine să schimbe: ministrul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Apărării, Theodor Atanasiu, sau ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, fie se bucură de susţinere publică, fie nu sunt foarte vizibili.
Gestul democraţilor de a-şi retrage vicepremierul şi de a desemna un alt ministru în locul lui Gheorghe Dobre a fost uluitor. În mod cert, a marcat o nouă lovitură politică pentru premierul Tăriceanu. Efectul nu ar fi fost însă atât de categoric dacă premierul nu s-ar fi comportat ca şi când ar fi primit într-adevăr o lovitură. În cel puţin două puncte, democraţii ar fi fost vulnerabili şi liberalii ar fi putut profita din plin de acest lucru. Primul element vulnerabil este legat incontestabil de legitimitatea instituţională a deciziei. Prin gestul lor, democraţii au creat un precedent, acela că, oricând vrea, un partid îşi poate retrage unul sau doi miniştri sau se poate retrage cu totul de la guvernare punându-şi aliaţii şi pe premier în faţa unui fapt împlinit. A doua vulnerabilitate se referă la natura numirii ministrului Transporturilor. Este destul de ciudat, dacă nu paradoxală, lipsa de reacţie a liberalilor sau a premierului, a celorlalţi parteneri de coaliţie, a presei şi nu în ultimul rând a societăţii civile care, în vremuri electorale, declanşase campania pentru un Parlament curat. Numirea lui Radu Berceanu în guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu nu a trezit aproape nici o reacţie, măcar de tergiversare a acestei numiri, de încercare de negociere a unui alt potenţial succesor al lui Gheorghe Dobre pentru funcţia de ministru al Transporturilor. Toată clasa politică, presa şi societatea civilă au văzut această numire ca un rezultat al negocierii între Traian Băsescu şi Radu Berceanu şi a tăcut. Chiar dacă răspunsul este uşor de intuit, problema care se pune este legată de lipsa curajului politic de a contesta ceea ce cândva era subiect de campanie electorală. Dincolo de mitul spulberat al refacerii CDR-ului, este o contradicţie care ţine de natura interstiţială a existenţei Alianţei. Desemnarea lui Radu Berceanu în funcţia de ministru al Transporturilor şi recuperarea “liberală” a lui Decebal Traian Remeş sunt indicatori clari că Alianţa, dacă mai funcţionează, are cu totul alte criterii de selecţie a liderilor decât cele aplicate în campania electorală. Raţiunile pentru care rămân liberalii alături de democraţi şi invers sunt de două tipuri: fie nu au cu cine altcineva să facă alianţă şi singuri, atât democraţii, cât şi liberalii, sunt conştienţi că nu ar putea să câştige alegerile, fie aceste raţiuni ţin exclusiv de brandul Alianţei Dreptate şi Adevăr.
Atacurile colaterale: Ei şi ce…?
Climatul mediatic negativ creat în jurul preşedintelui conservator, Dan Voiculescu, şi în acelaşi timp ignoranţa atacurilor PSD la adresa premierului Tăriceanu, deşi nu au efecte directe, se coagulează în jurul gesturilor pe care le-au făcut democraţii în ultima vreme.
Cariera politică a lui Dan Voiculescu pare în acest moment compromisă prin anatema Securităţii. Orice justificare legată de apartenenţa sau nu la organele poliţiei politice din perioada comunistă cade ca o sabie a lui Damocles deasupra preşedintelui conservator. Cotat în sondaje sub 5%, Partidul Conservator este constrâns să rămână la guvernare, ca un pion de sacrificiu. O trecere în Opoziţie, dar nu printr-o alianţă cu PSD sau PRM, i-ar fi oferit ocazia, cel puţin după datele acestui moment, să moară măcar eroic.
Gesturile Partidului Social-Democrat încep să capete coerenţă. Conflictul dintre tabere s-a estompat sau măcar nu mai este atât de disecat în lumina reflectoarelor. Cu toate acestea, poziţionarea alături de PD şi atacarea premierului Tăriceanu rămân deocamdată simple exerciţii de imagine. Depinde de PD sau de PNL până când vor fi transformate în atacuri la baionetă.
Jocul de sumă zero
Democraţii au mai avut încercări de a se poziţiona diferit faţă de PNL şi celelalte partide ale Coaliţiei. În mod cert însă, retragerea vicepremierului Gheorghe Pogea şi înlocuirea lui Gheorghe Dobre cu Radu Berceanu le oferă posibilitatea să se suprapună, confundându-se, cu politica preşedintelui Traian Băsescu.
Aşa cum declara într-un interviu ministrul de Interne, Vasile Blaga, PD nu mai este deloc dispus să împartă costurile guvernării cu PNL şi cu premierul Tăriceanu. Dar în acelaşi timp, vrea să se asigure că ceea ce se pierde în dreptul PNL şi al lui Călin Popescu Tăriceanu se totalizează în jurul PD.
Regula jocului de sumă zero a fost trasată. Urmează să fie provocate pierderile. Războiul continuă…
