Ce înseamnă egalitatea de şanse? Să tratezi femeile la fel ca pe bărbaţi? Să le tratezi diferit atunci când este nevoie? Să protejezi femeile? Toate aceste întrebări sunt adevărate şi s-au născut din situaţiile reale cu care se confruntă societatea modernă şi sunt valabile pe toate continentele şi în toate civilizaţiile.
Formularea teoriilor egalitariste/feministe a fost iniţiativa democraţiilor încă în formare din SUA şi Europa, unde femeile cu un grad mai mare de educaţie au început nu numai să sesizeze inegalitatea dintre ele şi soţii lor şi efectele sale negative, cât şi să o combată printr-o contraideologie. În prezent aceste idei sunt parte integrantă a drepturilor omului şi în centrul tuturor politicilor sociale, de sănătate şi de ocupare a forţei de muncă formulate la nivel naţional şi internaţional.
Drumul spre drepturi egale
Mişcarea de emancipare a femeilor nu datează însă din anii ’60 ai secolului trecut, ci este mult mai veche. Vocile femeilor s-au făcut auzite în secolul XVIII în Statele Unite, iar în secolul următor şi în Marea Britanie. Sufragetele din lumea anglo-saxonă cereau să aibă drept de vot, la fel ca bărbaţii, şi schimbarea legilor referitoare la căsătorie şi divorţ. Lipsa dreptului de vot era legat de alte reglementări discriminatorii cum ar fi: lipsa dreptului de a deţine proprietăţi, de a candida pentru funcţii publice sau de a divorţa. Împotriva abuzurilor fizice, milita “Mişcarea pentru abstinenţă”. Secolul XX a adus un plus de energie mişcării feministe. Ca urmare a războaielor mondiale, femeile au început să-şi asume multe ocupaţii considerate până atunci ca fiind exclusiv masculine. Războiul îi ţinea departe pe bărbaţi de casă, iar meseriile lor au fost preluate de femei. Şi tot în secolul XX au fost cristalizate cele mai influente mişcări pentru egalitate: feminismul liberal şi mult mai radicala mişcare de eliberare a femeilor.
Feminismul liberal a fost motivat în principal de dorinţa de a câştiga dreptul de vot şi apoi de a demola prejudecăţile şi discriminarea în căsătorie, educaţie şi drepturi civile. Conform teoriei, aceste piedici instituite prin legile timpului – create de altfel de bărbaţii care deţineau în exclusivitate puterea politică – făceau ca femeile să aibă mai puţine drepturi şi şanse. Discriminarea instituţională, economică şi legală erau principalele obstacole în calea afirmării şi împlinirii profesionale a femeilor şi de aceea scopul declarat al feministelor liberale a fost schimbarea legilor şi obţinerea egalităţii de şanse înaceste domenii.
De cealaltă parte, mişcarea de eliberare a femeilor a apărut în anii ’60 şi era mult mai combativă. Această ideologie a lăsat termenul de “sexism”: concepţie şi atitudine care consideră că femeile sunt prin natură inferioare bărbaţilor în ceea ce priveşte inteligenţa, psihicul, spiritul etc. Mişcarea de eliberare a atras atenţia asupra unui punct foarte important: concepţia asupra inferiorităţii feminine care se află în mintea femeilor este mai periculoasă decât cea din mintea bărbaţilor. Cu scopul de a elimina aceste prejudecăţi, în decursul anilor ’60-’70 au fost create grupuri de discuţii care se întâlneau periodic pentru a dezbate diverse teme; s-au înfiinţat centre de consiliere unde se lua poziţie publică faţă de problemele feminine, iar în educaţia universitară au început să fie create programe de studiu dedicate în special femeii şi studierii istoriei feminismului.
Revenind la întrebările iniţiale asupra semnificaţiilor conceptului “egalitate de şanse”, cele două ideologii au oferit răspunsuri diferite. Feminismul liberal este cel care a pus accentul pe egalitatea celor două sexe: drepturi, şanse, remuneraţie pentru muncă egale, în timp ce mişcarea de eliberare a accentuat diferenţele: femeile şi bărbaţii nu sunt diferiţi doar biologic, ci au şi atitudini, concepţii şi valori diferite, iar dreptul la diferenţă trebuie recunoscut şi protejat legal.
Consacrarea unui principiu
Meritul acestor două mişcări, ca şi al celorlalte grupări şi curente feminine este de a fi conştientizat şi adus în sfera publică problemele specifice femeilor, strâns legate de libertăţile civile, economice şi de drepturile omului. Influenţa curentelor feministe care militează pentru egalitate şi drept la diferenţă a devenit în prezent foarte mare şi este recunoscută internaţional. Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană au pus principiile egalităţii şi diferenţei în centrul activităţii lor şi fiecare măsură care vizează chestiuni sociale, medicale, culturale sau de muncă este raportată la respectarea principiului “Toţi diferiţi, toţi egali”, şi nu numai în ceea ce priveşte chestiunile de gen.
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cel mai important document dedicat situaţiei mondiale a femeilor este Platforma Beijing (1995) semnată de 189 de state. Platforma identifică 12 domenii de intervenţie asupra condiţiei femeii la nivel mondial, de la sărăcie la drepturile omului, sănătate şi educaţie. Acest document şi convenţia CEDAW sunt manifeste-far în ceea ce priveşte situaţia femeii şi la ele se raportează permanent şi activitatea legislativă şi acţiunea practică ale statelor membre ONU şi Uniunii Europene.
Revenind la continentul european, egalitatea de gen a fost consacrată în Uniunea Europeană încă de la constituirea acesteia şi este baza pe care se construieşte Politica Socială şi de Ocupare a Forţei de Muncă. În 1975 Tratatul de la Roma introducea în dreptul comunitar principiul egalităţii dintre sexe în ceea ce priveşte remuneraţia pentru munca depusă. Procesul de integrare europeană a stimulat crearea de noi instrumente pentru asigurarea tratamentului egal dezvoltând prevederea Tratatului de la Roma. Tratatul de la Amsterdam a stipulat că promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este una din sarcinile fundamentale ale Uniunii, iar inegalităţile trebuiau eliminate din toate activităţile. Un pas înainte a fost şi introducerea unui nou articol pe baza căruia UE poate lua măsuri de contracarare a tuturor formelor de discriminare bazate pe sex. Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale semnată în 2000 şi inclusă în Tratatul Constituţional reafirmă şi completează aceste principii. Persoanele care au fost victime ale discriminării de gen pot apela la instituţii constituite în statele membre în concordanţă cu legislaţia UE.
Dincolo de cadrul legal, instituţiile centrale europene sunt asistate de structuri care reprezintă interesele femeilor, fac lobby în favoarea acestora şi asistă Comisia în formularea şi implementarea măsurilor în domeniu. Cea mai veche structură de acest tip este Comitetul Consultativ asupra Egalităţii Şanselor, înfiinţat de Comisie în 1981 (reprezentanţi ai ministerelor şi diverselor structuri din statele membre care au legătură cu subiectul). Alt organism este Grupul de Nivel Înalt asupra Problemelor de Gen, compus din responsabili la nivel guvernamental şi care funcţionează ca un forum de discuţii asupra temei.
Importanţa subiectului şi dorinţa de a implementa principiul egalităţii de şanse pe tot cuprinsul Uniunii sunt dovedite de programele de susţinere financiară care le-au fost dedicate. Fondul Social European a făcut din egalitatea şanselor o prioritate încă din 1993 finanţând proiecte care stimulează participarea femeilor pe piaţa muncii şi introducerea egalităţii de şanse ca bază a tuturor celorlalte politici comunitare. Suma dedicată acestor proiecte a crescut la 4.000 milioane de euro în perioada 2000-2006. În completarea acestui Fond Structural, Comisia a creat o Iniţiativă Comunitară specială care să ofere o susţinere suplimentară promovării egalităţii de şanse în sfera ocupării forţei de muncă. Programul a fost denumit EQUAL, iar în perioada 2000-2006 i s-a alocat o sumă de 3.000 milioane de euro. Pe de altă parte, programul DAPHNE finanţează iniţiativele care combat violenţa de gen.
Toate aceste acţiuni şi programe se bazează pe statistici care arată un dezechilibru evident la nivelul UE între femei şi bărbaţi, mai ales pe piaţa muncii. De exemplu, în ceea ce priveşte rata ocupării forţei de muncă de către femei, în 2004 aceasta era de 55,7%, comparativ cu 70,9% pentru bărbaţi, procentul crescând din 1997 când a fost lansată Strategia Europeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În ceea ce priveşte salariile, principiul UE este egalitatea pentru aceeaşi muncă depusă, dar diferenţa de salarizare a continuat să fie importantă şi în UE-25 mai ales în sectorul privat. Un alt fenomen este segregarea, cantonarea femeilor în activităţi considerate “feminine”, care a crescut în 2004 la 25,4%. Riscul excluderii sociale şi al sărăciei este mai ridicat în cazul femeilor decât în cel al bărbaţilor mai ales cu înaintarea în vârstă. Iar prezenţa femeilor în poziţii de decizie evoluează încet şi inegal pe teritoriul Uniunii, nordul fiind mai liberal în acest sens decât sudul continentului.
Pornită de la nivel supranaţional, încorporarea legislaţiei comunitare în dreptul intern al statelor membre este una din condiţiile aderării la Uniunea Europeană, iar acest acquis cuprinde şi legile europene care promovează egalitatea de şanse. Punerea în practică a acestor reguli pe tot teritoriul Uniunii şi în statele candidate rămâne o provocare. Cazul României este reprezentativ în acest sens. Acquis-ul în domeniu înregistrează întârzieri în adoptare, iar în Raportul de Monitorizare al Comisiei Europene din mai 2006 au fost semnalate deficienţe în transpunerea corectă şi integrală a directivelor privind plăţile egale, tratamentul egal la angajare, concediul parental şi protecţia mamelor. În anul 2005 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Egalitatea Şanselor şi a fost formulată o Strategie Naţională pentru Egalitatea de Şanse, dar Comisia Europeană a evaluat că aceasta nu dispune de resursele adecvate şi nu este complet operaţională şi independentă. În cazul României, aderarea a adus pe agenda publică aceste probleme şi conducerea politică a luat măsurile incipiente punerii în practică a legislaţiei. Datorită mentalităţilor, dar şi a lipsei de informare şi conştientizare, probabil că acest proces va fi unul de durată.
