În 1909, răspunzând lui C. Stere, P.P. Carp afirma: “Din vremurile Eladei antice, şi chiar mai înainte, de la faraonii Egiptului, demagogii fac apel la patimile plebei şi predică democraţia şi partajul averilor. De milenii, mulţimea şi prostimea tot muncesc, iar elita tot guvernează… Mulţumită acestei orânduieli neclintite, s-au ridicat piramidele, ca si templele din Karnak şi Luxor, precum mai târziu au înflorit minunile arhitecturii şi ale artei elene…
De atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în fond şi nici nu se va schimba în vecii-vecilor… Atât numai că ne costă mai scump aparatul de guvernământ… Cu alte cuvinte, istoria nu era, după P.P. Carp, decât o succesiune de elite. Pentru că fără elite nu poate exista o societate. Doar în jurul unei elite o societate se poate coagula. Evident, credinţa lui Carp în capacitatea elitei de a făuri ceva durabil era de sorginte aristocratică (aşa cum aristocratică era şi neîncrederea lui vădită în puterea formelor).
Ca şi lordul Salisbury, P.P. Carp nu se socotea responsabil faţă de oameni, ci responsabil pentru ei. După el, omul de stat trebuia să se conducă după un principiu de autoritate, adică să nu se lase purtat de instinctele mulţimii, ci să le impună el legea raţiunii sale. “Eu admit instinctul la o naţiune, admit ca ea să simtă că există un rău precum fiecare om când e bolnav simte că-l doare, dar eu nu admit ca bolnavul să zică: iată doctoria ce trebuie să mi-o dea doctorul… Noi, însă, în loc de a lumina poporul, când venim să primim inspiraţii de la dânsul, nu facem decât a prostitua inteligenţa, pe care Dumnezeu a binevoit să ne-o dea. Şi cei care cred că au primit o cultură, aceia au datoria sacră de a veni când poporul a rătăcit sa-i zică: «Nu merg după tine! Tu simţi răul, leacul ţi-l dau eu.»”
În vremea lui P.P. Carp, elita politică (dar şi culturală a românilor şi nu doar a celor din afara statului român, dar şi a celor din Regat) era pregătită în cea mai mare parte în Occident. Din cei 155 de miniştri dintre 1866-1916, 101 făcuseră studii în afară. Studiile sunt mai ales de drept (în 1900 din 120 judecători inamovibili, 50 sunt pregătiţi în Occident şi din 2800 de avocaţi, 400 sunt cu studii în străinătate).
La un număr de 3000 de intelectuali, 717 au studii în Europa de Vest, 771 în Europa Centrală, 41 în Europa de Est, 32 în Europa de Sud-Est şi 1102 în ţară. Centrele unde se formează sunt Paris, Aix-en-Provence, Montpellier, Toulouse, Bonn, Berlin, Erlangen, Freiburg, Gissen, Gottingen, Halle, Heidelberg, Jena, Marburg, München, Tübingen, Würzburg, Viena, Graz, Geneva, Zürich, Bologna, Padova, Pavia, Roma…
Între 1800-1900, circa 10.000 de tineri din Europa de Sud-Est îşi fac studiile integrale sau parţiale în universităţile din Vestul şi Centrul Europei, unii dintre ei, nu puţini, cu doctoratele susţinute. Şi oamenii politici în principal dintre aceştia se recrutează. Ei sunt cei care conduc mişcările sociale şi politice ale popoarelor din zonă, societăţile politice, partidele politice sau formează guvernele. Politica e folosită de noii veniţi ca o trambulină socială, existând o mare confuzie între interesul public, de partid şi cel privat. Noii politicieni, odrasle ale vechii boierimi sau noi veniţi social, sunt de regulă buni oratori, calitate foarte apreciată în epocă.
Oratoria a fost considerată chiar prima calitate a omului politic. Discursurile arată competenţă în probleme sociale, financiare, economice, politice, în problemele care agită vremea.
Aproape toţi politicienii importanţi sunt aristocraţi, de provenienţă aristocrată. Din cei 18 prim-miniştri dintre 1866 şi 1914, 17 sunt din familii boiereşti şi doar unul, Titu Maiorescu, nu e boier. Dar e din nobili ardeleni, din familia lui Petru Maior. Toţi au legături în lumea politică europeană (se remarcă în acest sens Take Ionescu, P.P. Carp, D.A. Sturdza…) şi, prin ei, lumea românească este în secolul a XIX-lea, “foarte în Europa”.
Unii dintre politicieni sunt intelectuali, profesori, medici, jurişti, istorici, şi intră în elita politică prin meritele lor, ceea ce dă o calitate în plus acestei elite. Ea, elita, nu e numeroasă (C. Bacalbaşa dădea pentru Vechiul Regat cifra aproximativă de 50 de personalităţi în jurul cărora se învârtea lumea politică prin ceea ce avea ea mai interesant). Se observă o tendinţă de amestec între diferitele straturi ale elitei boiereşti şi burgheze, liberale şi conservatoare. Elita Vechiului Regat se află într-o foarte strânsă legătură cu elitele românilor din Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, legături întreţinute prin numeroase vizite reciproce, schimburi culturale intense, susţineri materiale ale celor aflaţi în afara graniţelor Regatului.
Elita românilor din secolul al XIX-lea (secolul cel lung, în spaţiul românesc din 1821 până la 1914) e la nivelul vremurilor de schimbare pe care le-a trăit acest loc, la nivelul provocărilor la care au fost supuşi românii. Ea a fost depăşită doar în câmpul social, în care n-a reuşit să găsească o rezolvare unor chestiuni cum a fost cea rurală, din care cauză s-a confruntat cu… 1907.
Elita românească, la fel cu celelalte răsăritene, rămâne diferită de cea occidentală. Adică are caracter de pătură superpusă, pe când cealaltă, adică aceea occidentală, are caracter organic, cu o contribuţie şi mai mare la evoluţia de ansamblu.
În acelaşi timp, societatea românească modernă era divizată între o masă întinsă şi parcă uitată de istorie şi o pătură guvernantă la polul opus al societăţii. Contactul dintre cei doi poli era de fapt o confruntare. În România nu era ca în Rusia unde diferenţa dintre mir şi aristocraţie era imensă. Dar nici departe nu era de această distanţă socială periculoasă. O distanţă care lăsa loc tuturor dezvoltărilor negative din societatea românească de atunci.
După primul război mondial, această distanţă scade, prin lărgirea spaţiului politic de manifestare şi prin aportul noilor provincii unite cu Vechiul Regat. Elita îşi sporeşte rândurile. Şi e mult mai activă. Îşi conştientizează ea şi rostul la fel de bine ca înainte de unirea din 1918?
Ea nu se mai simte determinată istoric precum elita anterioară, care avusese în faţă modernizarea (occidentalizarea societăţii) în faza ei de început, cea mai dificilă, şi avusese de împlinit idealul naţional. Elita interbelică îşi propune în primul rând un rost cultural, de ridicare culturală şi de civilizaţie a României unite. Ideal în bună măsură împlinit.
Numai că istoria (teroarea istoriei) revine în forţă în 1940 şi găseşte această elită nepregătită. În condiţii externe total nefavorabile, elita românească, între pumnii istoriei, nu face faţă nici în 1940, nici împrejurărilor potrivnice de după al doilea război mondial. Incapabilă să-şi strângă rândurile, mult prea timorată în faţa ocupantului sovietic şi a ofensivei brutale a noilor veniţi în politică, trăind cu fantasma unei ipotetice intervenţii anglo-americane, fosta elită românească cedează uşor, lăsând prea repede locul imposturii, arivismului dezlănţuit, nepregătirii, lipsei de criterii morale, lăsând până la urmă locul unei “antielite”, născută nu după criterii de capacitate şi eficienţă, ci după ataşamentul faţă de valorile socialismului şi faţă de partid. Va fi “elita” care a guvernat soarta românilor în societatea comunistă. Elita noastră politică de astăzi? Deocamdată în formare. Speranţele noastre în ea? Mari, ca toate speranţele. Valoarea ei? Un răspuns în aşteptare.
