În ultimii ani s-au ridicat tot mai multe voci împotriva neoliberalismului, declarându-l vinovat de criza mondială şi condamnându-l la moarte. Ideea s-a răspândit, iar discursurile au devenit tot mai acide. Într-adevăr, necesitatea unei schimbări majore care să permită continuarea progresului umanităţii trebuie privită în strânsă legătură cu modificarea paradigmelor economiei din ultimele decenii. Totuşi, eşecul neoliberalismului este real?
Mică istorie
Neoliberalismul a apărut după criza economică din anii 1929-1933, principalul grup promotor fiind în Germania – hitleristă pe atunci -, unde s-a constituit „Şcoala de la Freiburg” iniţiată de Walter Eucken. Ca notă de culoare, trebuie amintit că printre susţinătorii acestei şcoli se numără şi reputatul economist român Anghel Rugină, care şi-a luat doctoratul chiar sub îndrumarea profesorului Eucken.
Spre deosebire de liberalism, neoliberalismul este fundamentat pe principiul că libera concurenţă nu poate fi realizată automat, ci prin intervenţia limitată a statului care trebuie să permită, prin legislaţia stabilită privind organizarea concurenţei, limitarea abuzurilor generate de monopoluri, funcţionalitatea mecanismului preţurilor. Adepţi ai liberei concurenţe, neoliberalii s-au opus mereu transformării statului într-un organism economic propriu-zis şi stimulării cererii globale prin deficite bugetare după modelul keynesist acuzat că sprijină pe această cale nu doar agenţii economici eficienţi, ci şi pe cei ineficienţi, ceea ce generează inflaţie.
Neoliberalismul aplicat
Ca orice doctrină, neoliberalismul a evoluat prin aplicarea teoriilor în practică, implicit prin adaptarea la modificarea realităţilor economice de după al doilea război mondial. Astfel, dacă anii ‘50-’60 şi chiar o parte din anii ‘70 au fost caracterizaţi de creştere economică la nivel global ca bază a progresului în toate domeniile, crizele din anii ‘70-’80 – deşi de dimensiuni sensibil mai mici decât cea actuală – au modificat accepţiunea privind rolul statului în stabilirea cadrului instituţional în care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici.
Deşi principiile doctrinei neoliberale sună bine, punerea în practică s-a dovedit a fi departe de perfecţiune. Protecţionismul a fost privit doar prin prisma jumătăţii goale a paharului. După război, capitalismul a fost temperat de argumente sociale, dar, odată depăşit pericolul influenţei comunismului, lucrurile au luat o întorsătură greşită. Treptat, neoliberalismul aplicat a devenit un soi de religie monoteistă, ”credincioşii” închinându-se la zeul competiţia de piaţă.
Astfel de fenomene s-au văzut şi în România postdecembristă, când mulţi semidocţi au ajuns la putere şi au demolat – şi la propriu, şi la figurat! – instituţii importante pentru societate, mă refer cu precădere la instituţiile culturale, în special a celor din provincie. Atacarea sistemelor de valori primordial umane pe principiul economic că totul este o marfă, inclusiv oamenii priviţi ca marfă pe piaţa muncii, a condus la criza mondială actuală ce nu este doar economică, ci şi socială, politică şi, mai ales, o criză morală.
Radicalizarea
Politicile economice neoliberale s-au radicalizat pe parcursul deceniilor. Rolul statului de a reglementa a fost diminuat atât de mult, încât cu greu mai putem vorbi de neoliberalism în anii 2000, ci mai curând de extremism economic. Liberalizarea este bună atunci când este aplicată în vederea creării unui mediu propice afacerilor, nu ca unică măsură atunci când (alt)ceva nu funcţionează. Dar aşa au fost create greşeli în lanţ.
Una dintre marile erori economice arhicunoscute la nivel mondial a fost generată de largheţea cu care a fost permisă dezvoltarea pieţelor financiare în direcţia care a condus la criza actuală. Măsura a avut în vedere în anii ‘70-’80 menţinerea unui ritm alert al investiţiilor ca bază a creşterii economice. Iniţial, modul de reglementare a fost mai strict, în sens pozitiv. Însă, treptat, acesta a evoluat în permanenţă în sensul lărgirii jaloanelor: legislaţie şi regulamente care amintesc vag, într-un voit limbaj de lemn, despre drepturile şi obligaţiile celor ce activează pe piaţă.
Globalizarea pieţelor financiare prin alăturarea în anii ‘90 cu progresul exploziv din IT&C a asigurat capitalurilor o mobilitate fără precedent în istorie. Posibilitatea investitorilor de a compara în timp real profitabilitatea corporaţiilor pe pieţe diferite a creat o presiune accelerată asupra acestora, companiile fiind obligate să se adapteze în permanenţă exigenţei pieţelor. Majoritatea corporaţiilor s-au adaptat prin „bune relaţii” cu agenţiile de rating, dar mai ales prin strategii care au încurajat marketingul, vânzările, dar au inhibat invenţiile în defavoarea unor inovaţii mărunte, ieftine, care – la rândul lor – au încurajat consumul fără logică, fără limite. Spre exemplu, un PC obişnuit nu diferă cu nimic fundamental faţă de un altul din urmă cu 10 ani (decât în ceea ce priveşte viteza de calcul, dar câţi au nevoie de ea?!). Un PC de acum 10 ani avea faţă de cel din urmă cu două decenii un mouse, o unitate optică etc., acum ce are? Nimic! Similar, putem discuta despre telefonia mobilă sau televizoare. Nu au mai avut loc salturi tehnologice, pentru că toţi se grăbeau să apară cu ceva nou pe piaţă (de cele mai multe ori, doar pentru imagine!).
Aşadar, globalizarea necontrolată a modificat brutal nu doar mersul economic, ci înseşi societăţile şi sistemele de valori ale oamenilor.
Critica
Din acest motiv au apărut tot mai multe voci împotriva neoliberalismului şi globalizării, acestea confundându-se tot mai mult în ultimele două decenii. Noţiunea de „capitalism sălbatic” a apărut, poate firesc în Franţa, ţară caracterizată de o economie mixtă, tocmai pentru că nu s-a situat niciodată în vârful neoliberalismului, deşi – ca orice mare putere economică – a fost influenţată semnificativ de acest curent.
Consider esenţial de precizat că în Occident au apărut în anii comunismului est-european o serie de doctrine şi/sau pseudodoctrine de juxtapunere oarbă, populaţia fiind manipulată tot în ideea de a consuma mult şi bine: producţia de masă este cea mai profitabilă.
Multe aberaţii au fost generate de teoria neomalthusianismului, lansată la începutul secolului al XIX-lea, dar care a explodat după al doilea război mondial. Această teorie consideră creşterea populaţiei drept cauză a sărăciei în ţările insuficient dezvoltate, ca o continuare a Legii lui Malthus care afirma că populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce hrana şi mijloacele de întreţinere cresc în progresie aritmetică. Dar cine poate crede în aşa ceva astăzi? Potenţialul planetei de a hrăni populaţia a fost calculat pe baze ştiinţifice la minim 8 miliarde conform lui Penck, maxim 100 miliarde după Clark (13 – Hollstein, 22 – Balod). E adevărat că se moare de foame în Africa, dar aceasta nu înseamnă că nu există soluţii.
Sigur că, aşa cum în comunism nu se pierdea nici o ocazie să se atace burghezii care „sug sângele poporului”, nici capitalismul nu a fost ocolit de aberaţii sinistre (de exemplu perioada mccarthyismului în SUA).
În consecinţă, cine critica neoliberalismul critica de fapt capitalismul şi era acuzat de comunism. (Sună cunoscut şi pentru România ultimelor două decenii!) Ulterior, după căderea comunismului, modelul neoliberal a devenit implicit modelul ideal, iar criticile ignorate.
Pierre Bourdieu – reputat sociolog francez – a publicat în anul 1998 în revista Le Monde Diplomatique articolul „Esenţa neoliberalismului”, subintitulat „Ce este neoliberalismul? Un program de distrugere a structurilor colective care pot împiedica piaţa logică pură.” Redau un fragment concludent „Şi totuşi, lumea este acolo, cu efectele imediat vizibile ale punerii în aplicare a marii utopii neoliberale: sărăcirea unui segment de populaţie tot mai mare în societăţile cele mai avansate economic, creşterea extraordinară a diferenţei dintre salarii, dispariţia progresivă a unor universuri autonome ale producţiei culturale, cum ar fi cele de film şi carte etc., prin impunerea intruzivă a valorilor comerciale, dar mai ales două tendinţe majore. În primul rând este distrugerea tuturor instituţiilor colective capabile de contracararea efectelor maşinii infernale (n.t. – este vorba de neoliberalism), în primul rând instituţiile de stat, ca depozitar al tuturor valorilor universale asociate cu ideea de domeniu public. Al doilea este impunerea peste tot, în sferele superioare ale economiei şi ale statului ca centru al corporaţiilor, de un fel de darwinism moral care, cu mentalitatea de învingător şcolit în matematici superioare şi bungee jumping, instaurează lupta tuturor împotriva tuturor şi cinismul ca normă a tuturor acţiunilor şi comportamentelor. Ne putem aştepta ca într-o zi masa extraordinară de suferinţă produsă de acest regim politico-economic să servească drept punct de plecare al unei mişcări capabile să oprească această cursă spre abis?”
Astăzi, astfel idei sunt foarte răspândite. Dar despărţirea de neoliberalism este greoaie, aşa cum a fost şi cu comunismul. Implacabil, capitalismul 2.0 va avea rădăcini chineze şi europene, respectiv un mix. Prima doctrină generată de două modele culturale atât de diferite. Firesc, suntem în secolul XXI.
P.S. Editura Flamarion şi cotidianul Liberation au publicat în Franţa anului 2010 o broşură-manifest împotriva capitalismului sălbatic. La vremea respectivă lucrarea a fost prezentată în media românească de Matei Vişniec.
Printre ideile exprimate a fost şi cea a radicalizării capitalismului după 1990. Atâta timp cât a existat „lagărul comunist”, lumea occidentală a avut grijă de imaginea sa versus ce se întâmpla în blocul comunist datorită luptei ideologice. Capitalismul avea cu adevărat o faţă umană, în special în Germania şi în ţările nordice. După căderea comunismului, capitalismul s-a dezumanizat şi s-a modificat în 20 de ani mai mult decât din secolul XIX până în 1990.
Unul dintre autorii broşurii este François Hollande, acum noul preşedinte al Franţei.
