În Europa, tarile mici au fost întotdeauna numeroase, iar cele mari întotdeauna puternice. Cele mici au fost amenintate de cele mari, iar cele mari au dezvoltat orgoliul de a fi mai bune sau, în orice caz, mai întelepte decât cele mici. Tarile mari au rivalizat între ele, iar tarile mici au avut de suferit. Aceste elemente au escaladat atât de mult în relatiile dintre tarile europene, încât au dus la doua razboaie devastatatoare, cu implicare si consecinte mondiale. Comunitatea Europeana a avut rolul de a stabili un echilibru între tarile mari si tarile mici, astfel încât noile raporturi de putere si relatiile dintre statele Europei sa previna alte conflicte la fel de tulburatoare.
Un alt tip de clivaj în Uniunea Europeana: tari mari vs. tari mici
În interiorul Uniunii Europene nu exista o definitie oficiala pentru “tara- mica” sau “tara- mare”. Nici nu se poate vorbi despre o coalitie a unor anumite state, pe criterii de dimensiune, care sa functioneze în cadrul Uniunii ca un bloc unitar în orice privinta si referitor la orice aspect. Însa atunci când apar în dezbatere chestiuni ce privesc aranjamentul institutional al UE, inevitabil se formeaza astfel de grupuri, caracterizate de o anumita marime. Atunci începe sa se vorbeasca despre “tari mici si mijlocii”, “tari mai mici” sau chiar “tari mici”, epitete care vizeaza în general tarile cu o populatie sub 40 de milioane de locuitori.
Organizarea institutionala a Comunitatii Europene a vizat atât preîntâmpinarea tendintelor hegemonice ale oricarui stat mare, cât si restrângerea egalitatii în privinta suveranitatii nationale pentru a asigura reprezentarea democratica. Statele mici sunt avantajate de orice forma de cooperare supranationala, iar CE dorea sa împiedice ca unii dintre cetatenii Europei sa fie mai bine reprezentati numai pentru ca proveneau dintr-un stat mic. Aceste principii s-au regasit în special în trei elemente ale designului institutional european: majoritatea de vot calificata, relativa independenta a Comisiei Europene si sistemul de rotatie a presedintiei, care împreuna au creat ceea ce s-a numit proportionalitate regresiva, o cale de mijloc între principiul ‘un stat-un vot’ si principiul ‘un cetatean-un vot’.
Schimbari rapide, solutii întârziate
Aceste formule s-au dovedit a fi satisfacatoare în primii 20-25 de ani ai Comunitatii Europene. Însa folosirea în din ce în ce mai numeroase domenii a majoritatii calificate si largirile succesive au creat nemultumiri si au afectat echilibrul initial. Unele ajustari au fost facute din mers, însa ele au vizat mai mult repartizarea voturilor decât problemele de substanta ale organizarii institutionale. Largirea de proportii a UE catre Estul postcomunist anticipa fara îndoiala exacerbarea acestor probleme deja latente.
Tratatul de la Nisa a reprezentat ultima încercare de a rezolva disproportionalitatile din interiorul UE. El a adus cele mai tehnice amendamente la tratatele de baza, încercând sa pastreze un cât mai mare echilibru între tarile mici si tarile mari ale Uniunii, dupa largirea de la 15 la 27 de state membre. Modificarile stipulate priveau însa, din pacate, doar sistemul de vot: numarul de voturi alocat fiecarei tari, pragul majoritatii, criterii aditionale în procesul de votare. Alte prevederi de reforma institutionala erau destul de vagi si de lipsite de vigoare, astfel încât, în cele din urma, Tratatul de la Nisa nu a raspuns în totalitate nevoilor si asteptarilor nimanui, atât statele mici cât si cele mari fiind nemultumite de prevederile sale. Conventia pentru Viitorul Europei a fost organizata, iar dezbaterile din interiorul sau, pe acest clivaj de state mari vs. state mici, au fost foarte aprinse.
Unde-s multi…puterea scade
Doua dintre cele trei elemente care asigurau înca din anii ’50 o anumita putere a statelor mici din UE, compatibila cu cea a statelor mari, au suferit în cadrul Conventiei modificari inacceptabile pentru ‘Liliputanii Europei’, cum au fost numite cele 16 pâna la 19 tari mici si medii. Anume, sistemul presedintiei prin rotatie ar putea fi înlocuit de Presedintele Consiliului European, ales pe o perioada de minim 2 ani si jumatate, maxim 5 ani, iar numarul Comisarilor europeni va scadea, statele primind prin rotatie dreptul de a nominaliza un reprezentant în Colegiu. Opozitia la aceste reforme a fost condusa în prima faza de Belgia, Olanda, Luxemburg, care au organizat în jurul lor un numar mare de tari, atât dintre membrele actuale ale UE, cât si dintre cele viitoare. Însa pozitia lor a fost ambivalenta, caci dincolo de faptul ca fiecare dintre ele este o tara- mica, Beneluxul reprezinta o entitate destul de omogena, cu o forta destul de mare, care, mai mult, se revendica a fi între fondatorii CE, fapt ce îi confera o oarecare superioritate fata de restul statelor mici si mijlocii.
Astfel, întrucât în dezbaterile Conventiei nu au avut câstig de cauza, tarile mici au continuat sa îsi manifeste nemultumirea în preambulul Conferintei interguvernamentale de la Roma. La începutul lunii octombrie, a avut loc la Praga o întâlnire a ‘piticilor’, organizata diplomatic de Austria, noul leader al statelor mici. La aceasta întâlnire, tarile Benelux- au refuzat participarea, iar Malta si Cipru nu au fost invitate.
Toate aceste fapte scot în evidenta un aspect paradoxal: desi numarul statelor mici în UE va creste, puterea lor în momentul de fata pare mult diminuata. Acest lucru ar fi pozitiv în masura în care obiectivul institutiilor europene de a deveni mai apropiate si mai reprezentative pentru cetateni ar fi atins în totalitate. Însa dupa toate aparentele, reforma institutionala nu va determina acest lucru, dimpotriva, va crea niste poli de putere oarecum suprapusi în responsabilitati si cu siguranta rivali în exercitarea acestora.
Şansa statelor mici este de a se constitui în coalitii puternice nu numai în cadrul acestor dezbateri pentru reforma institutionala, ci mai ales dupa aceea. Iar aici din nou se prefigureaza câteva aspecte interesante: pe de-o parte, daca aceste state vor reusi sa fie solidare, ele vor da un exemplu de ce înseamna cooperarea supranationala tuturor statelor mari, recunoscut incapabile de a depasi în multe probleme barajul interesului sau orgoliului national. Mai mult, acest clivaj “mare” vs. “mic” va deveni mai important decât cel care era preconizat a se crea dupa aceasta largire, si anume Est vs. Vest. Iar un al treilea aspect interesant va fi felul în care statele se vor pozitiona pe aceasta axa, mic – mare, având în vedere lipsa unui criteriu ferm si unanim acceptat (v. pozitia oscilanta a Benelux-).
Acest clivaj “stat mare” vs. “stat mic” în interiorul Uniunii Europene poate cunoaste o anumita dezvoltare pe axa “high politics” vs. “low politics”. Daca statele mari vor monopoliza pentru o vreme “high politics”, lucru evident prin crearea acestor institutii de reprezentare externa, concentrate pe politica de aparare, de securitate, externa, atunci se deschide o oportunitate pentru statele mici de a se dezvolta în “low politics”, adica toate acele aspecte care caracterizeaza si dau consistenta Uniunii Europene. Desigur, UE este în prezent în cautarea unei identitati comune pe plan politic si militar, însa acest lucru nu poate avea greutatea necesara daca nu se sprijina pe alte aspecte, dezvoltate pâna acum în interiorul Uniunii si în care statele mici, solidare între ele, ar putea prelua conducerea.
1 Aceasta estimare se regaseste în Magnette, Paul si Kalypso Nicolaidis, Large and small member states in the European Union: Reinventing the balance. Research and European Issues No. 25. Notre Europe, 2003.
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
