În anii ’90 după căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est au apărut un număr tot mai mare de structuri de cooperare cunoscute sub numele de euroregiuni. Această denumire exprimă sentimentul apartenenţei comune la Europa şi dorinţa de a participa la procesul integrării europene care încurajează cooperarea autorităţilor locale şi regionale pentru binele comun.
Euroregiunile – forme de cooperare transfrontalieră
Ideea unei “Europe a regiunilor” a apărut în Europa de Vest în anii ’60, formula fiind enunţată în scrierile eseistului elveţian Denis de Rougemont care critica statul centralizat care blochează afirmarea entităţilor interne. Tot din anii ’60 datează şi prima colaborare între regiuni vecine creată la graniţele Franţei, Elveţiei şi Germaniei. Astfel fenomenul euroregional a apărut în strânsă legătură cu evoluţia autonomiei locale şi a regionalizării. Dar el nu presupune ştergerea graniţelor naţionale sau ieşirea acestor teritorii de sub autoritatea organelor centrale, ci constau în crearea unor legături directe între regiuni şi comunităţi aflate de o parte şi de alta a frontierelor de stat, în virtutea competenţelor autorităţilor locale, aşa cum sunt ele definite în legislaţia naţională şi europeană. Condiţiile pentru dezvoltarea optimă a unei euroregiuni sunt considerate a fi echilibrul economic minimal, existenţa unei apropieri culturale în ciuda diversităţii etnice, proximitatea geografică şi aceeaşi moştenire istorică, iar cooperarea se desfăşoară cu precădere în aceste domenii. Deci nu poate fi vorba de o încălcare a suveranităţii naţionale nefiind vizate domenii strategice şi nici nu creează autorităţi de conducere egale statului naţional.
Aşa cum sunt definite prin Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale (1980) a Consiliului Europei, scopurile euroregiunilor sunt creşterea încrederii şi a toleranţei ca premise ale unei bune relaţii de vecinătate în teritoriile de graniţă care cuprind minorităţi naţionale, îmbunătăţirea serviciilor publice peste frontiere, managementul problemelor care depăşesc graniţele statelor cum ar fi cele de mediu, coordonarea politicilor de interes comun: planificare regională, dezvoltare rurală şi urbană, turism, transporturi, rezolvarea problemelor specifice ale populaţiei de graniţă ca impozitarea, securitatea socială, muncitorii transfrontalieri şi stabilirea de structuri instituţionale de cooperare care să asigure colaborarea în cadrul euroregiunilor între actorii implicaţi. În acest fel sunt concretizate solidarităţi geografice, care depăşesc cadrul frontierelor statale, realizând noi spaţii de cooperare în Europa.
Euroregiunile diferă în practicarea activităţilor transfrontaliere. Unele dintre ele se limitează la schimb de informaţii, consultări şi studii comune, în timp ce altele au capacitatea să administreze şi să implementeze proiecte concrete.
Mai trebuie menţionat că, deşi atât Consiliul Europei, cât şi Uniunea Europeană sunt implicate în dezvoltarea politicilor regionale, este de remarcat diferenţa de orientare a celor două instituţii. Astfel, dacă politica regională a UE are mai ales o finalitate economică, Consiliul Europei acordă o importanţă deosebită conservării patrimoniului cultural specific, dialogului între culturi, grupuri etnice şi religii, precum şi dezvoltării instituţionale.
Cum se implică România
Colapsul fostului sistem administrativ din Europa Centrală şi de Est combinat cu atracţia irezistibilă spre configuraţia instituţională a Uniunii Europene au încurajat regiunile subnaţionale ale statelor din zonă, diverse după structura lor demografică şi dezvoltare social-economică, să stabilească legături de cooperare transfrontalieră.
România a fost parte a acestui proces de transformare şi, ca membră a Consiliului Europei, a ratificat în 1998 Convenţia-cadru asupra cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale, cadrul legislativ de desfăşurare a acţiunilor de cooperare transfrontalieră, iar colectivităţile, autorităţile sau organismele care se pot asocia cu vecinii de peste graniţă au fost definite ca fiind, potrivit legislaţiei române, consiliile judeţene şi consiliile locale.
În prezent autorităţile locale româneşti participă la 9 euroregiuni. Prima euroregiune care a fost creată în zonă, Euroregiunea Carpatică (creată în 1993, primele judeţe româneşti se asociază în 1997), este şi una din cele mai mari din Europa (la care participă 5 state, are o populaţie de peste 14 milioane de locuitori şi un teritoriu de 161.192 kmp.). Urmând conturul geografic al ţării, de la vest la est, alte autorităţi locale de graniţă au constituit euroregiunile Dunăre-Criş-Mureş-Tisa (1997), Dunărea 21 (2002), Giurgiu-Ruse (2001), Danubius (2002), Dunărea de Sud (2001), Dunărea de Jos (1997), Siret-Prut-Nistru (2002) şi Prutul Superior (1997).
Euroregiunea Carpatică este cea mai vastă, la constituirea ei participă structuri teritoriale din Polonia, Ungaria, România, Ucraina şi Slovacia cuprinzând o diversitate etnică, religioasă, lingvistică. În acelaşi timp, populaţia este legată de o istorie şi geografie comune, similarităţi în dezvoltarea economică şi o aspiraţie spre prosperitate şi integrare care creează un simţ al comunităţii şi al dorinţei de cooperare. În plus, 30%, din populaţie are statut de minoritate pe teritoriul statelor în care sunt cetăţeni, iar cooperarea interetnică prin instituţii culturale comune, conectarea grupurilor etnice la realizarea unor proiecte economico-sociale de interes comun sunt instrumente efective pentru a atinge toleranţa şi stabilitatea între naţiuni ca precondiţii ale dezvoltării economice a regiunii. În plus, trebuie precizat că nu doar autorităţile locale sunt participante la aceste procese de interconectare, ci se implică şi organizaţii ale societăţii civile, întreprinderi sau camere de comerţ.
La fel se desfăşoară cooperarea transfrontalieră la graniţele cu Ungaria, Serbia şi Bulgaria. În cadrul euroregiunii Dunăre-Criş-Mureş-Tisa,se pune accent pe dezvoltarea şi lărgirea relaţiilor dintre comunităţile şi autorităţile locale în domeniul economic, educaţie, cultură, sănătate, ştiinţă şi sport, precum şi colaborarea în perspectiva integrării europene. În ceea ce priveşte cooperarea cu Bulgaria de-a lungul Dunării, au fost create patru euroregiuni de dimensiuni mai mici prin asocierea consiliilor locale ale unor oraşe riverane sau a celor judeţene. Prin colaborarea în acest format se urmăreşte rezolvarea unor probleme comune cu care se confruntă aceste zone situate la distanţă mare de centrele administrative, lipsite de infrastructură economică şi de transport, dependente de agricultură, cu un nivel scăzut al dezvoltării economice şi cu o rată ridicată a şomajului. Acestea cooperează în principal în domeniul ecologiei, sănătăţii publice şi a animalelor, au în vedere proiecte precum construirea unei conducte de gaze care să lege localităţile Calafat, Vidin şi Zaicear sau deschiderea de centre de informaţii pentru afaceri.
Ca urmare a demersului autorităţilor locale şi regionale din România, Republica Moldova şi Ucraina şi datorită evoluţiei pozitive a relaţiilor dintre cele trei state, începând cu anul 1997 au fost lansate mai multe proiecte de cooperare transfrontalieră: Dunărea de Jos (care a obţinut statutul de membră a Asociaţiei Europene a Regiunilor Transfrontaliere), Prutul Superior şi Siret-Prut-Nistru (sau Bucovina). Ultimele două euroregiuni au pornit din iniţiativa părţii române şi au fost înscrise în Tratatul privind relaţiile de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina din iunie 1997. Ele dispun de statut, de un secretariat şi comisii de lucru pe diferite teme şi chiar de preşedinţie, prin rotaţie. În ciuda criticilor care au urmat semnării Tratatului, euroregiunile au constituit o idee ingenioasă, oferind soluţia menţinerii contactelor directe cu etnia română de pe teritoriul ucrainean şi a rezolvării problemelor zonei de nord-est. Au fost organizate conferinţe ştiinţifice internaţionale pe probleme legate de relaţiile interetnice şi protecţia mediului, schimb de experienţă în domeniul administrativ, social-economic, cultural, educaţional, anularea taxelor şi plăţilor locale la trecerea frontierelor de stat de către persoanele fizice şi juridice care locuiesc sau sunt înregistrate pe teritoriul euroregiunii.
Euroregiunile sunt un model nou de cooperare, dar la care România s-a adaptat treptat în ciuda contestărilor care au venit din mediile politice şi sociale care nu au înţeles fenomenul. Deşi cooperarea autorităţilor locale se loveşte încă de probleme administrative sau financiare, au fost realizate proiecte şi acumulată o experienţă care va fi utilă în momentul aderării la Uniunea Europeană. În Europa de Vest, euroregiunile funcţionează eficient, iar această formă de cooperare are avantaje de necontestat prin dinamizarea relaţiilor economice, cultural-ştiinţifice, asigurarea unor sisteme rapide şi eficiente de comunicaţii şi transport. Euroregiunile sunt susţinute direct de Comisia Europeană care alocă fonduri pentru a stimula acest tip de cooperare prin programul INTERREG al cărui management va fi asigurat de instituţii situate cât mai aproape de graniţele pe care se implementează ele. În perioada 2007-2013, România va participa la această iniţiativă comunitară şi la Politica Europeană de Vecinătate pentru cooperarea transfrontalieră pe graniţele externe ale UE. În cazul graniţelor cu Ungaria şi Bulgaria, există deja o experienţă de 6-7 ani în care s-au implementat programe finanţate prin PHARE CBC. De la 1 mai 2004, cooperarea transfrontalieră cu Ungaria în perioada 2004-2006 reprezintă o premieră pentru România. Este pentru prima oară când un program se finanţează atât din fonduri de preaderare PHARE CBC (pe teritoriul României), cât şi din fonduri structurale INTERREG III A (pe teritoriul statului membru Ungaria).
Continuare în numărul viitor.
