Precizam într-un articol anterior (Limitele extinderii Uniunii Europene) necesitatea focalizării eforturilor Bruxelles-ului pe atragerea în interiorul spaţiului comunitar a trei prospere state europene, anume Norvegia, Elveţia şi Islanda. Justificam atunci această prioritate strategică de extindere a UE prin imperativul rebalansării cel puţin economico-financiare a Uniunii în contextul costisitoarei extinderi spre Estul ex-comunist.
Liber-schimbism DA
Numitorul comun pentru cele trei state în discuţie îl constituie apartenenţa lor la EFTA (Asociaţia europeană a liberului schimb), organizaţie economică fondată în 1959 al cărei scop l-a reprezentat instituirea unei zone de liber-schimb, bazată într-o primă fază pe eliminarea tarifelor vamale la produsele industriale. Promovată de Marea Britanie, drept replică la fondarea cu doi ani înainte a Comunităţii Economice Europene (CEE), EFTA va reuni la început şapte state capitaliste nedornice, mai ales, să sacrifice suveranitatea naţională de dragul unei mult prea riscante formule integraţioniste. Astfel, fostei puteri imperiale britanice i se vor alătura statele scandinave (Norvegia, Danemarca şi Suedia – de la început; Finlanda – cu statut asociativ din 1961, iar membru plin din 1986; Islanda va adera în 1970), două state neutre (Elveţia şi Austria) şi Portugalia corporatistă aflată sub regimul de dictatură a lui Salazar.
Fără a intra in detaliile istoriei EFTA, trebuie totuşi precizat faptul că va fi chiar Marea Britanie cea care va da tonul părăsirii organizaţiei liber-schimbiste în favoarea CEE, prin aderarea din 1973, împreună cu Danemarca. Astfel, politica externă a Londrei din anii ’60, oscilândă între aranjamentele minimaliste specifice EFTA şi beneficiile economice generale deja existente în cadrul Pieţei Comune au dereglat busola şi agenda de lucru a EFTA, alte două state, Danemarca şi Norvegia, alegând concomintent Marii Britanii opţiunea aderării la CEE. Ulterior, Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995) vor prefera la rândul lor construcţia comunitară celei liber-schimbiste, EFTA devenind astfel o organizaţie periferică pe scena aranjamentelor economico-financiare europene, singura achiziţie fiind aceea a minusculului ducat de Liechtenstein, în 1991.
Integrare europeană NU
Apare implicit întrebarea de ce restul statelor EFTA nu au considerat necesară aderarea lor la UE, cât timp raţiunile de stat de respingere a candidaturii lor (pe tipicul Franţei unui Charles de Gaulle negând de două ori, în 1963 şi 1967, capacitatea Marii Britanii de a face faţă rigorilor CEE) deveniseră caduce. În plus, criteriile politico-economico-juridico-administrative aşa cum vor fi ele formulate în perioada 1993-95 (Consiliile Europene de la Copenhaga, Essen şi Madrid) vor fi fost consacrate problemelor specifice ale Estului prea puţin dezvoltat, iar nu standardului de democraţie şi performanţelor economice ale unora din cele mai prospere şi civilizate naţiuni europene, beneficiare ale unor standarde de viaţă şi ale unor PIB-uri spectaculoase prin comparaţie cu statele fostului lagăr comunist – peste 30.000 euro per capita.
Norvegienii nu mai vor uniune
Norvegia prezintă în sine un paradox câtă vreme în două rânduri guvernul a exprimat o poziţie oficială în sensul aderării ţării la CEE-UE, a negociat în termeni apreciaţi a fi favorabili condiţiile integrării (mai ales dificilele capitole privind pescuitul şi industria extractivă off-shore a petrolului şi gazelor naturale), dar a fost înfrânt în referendumurile din 1972, respectiv 1994 şi silit să demisioneze, creând astfel un precedent politic demn de ţinut minte de către orice partid norvegian ce vrea să rămână la putere. În esenţă, explicaţia oferită în ambele momente s-a referit la sensibilitatea cronică a norvegienilor de a renunţa la atributul suveranităţii, istoria lor medievală şi modernă stând sub semnul uniunilor, de genul celei panscandinave de la Kalmar (1397-1523), formulă dinastică prin care Norvegia îşi va pierde autoguvernarea şi însemnătatea; vor urma alte uniuni, bilaterale, dar în fapt dominaţii la care vor fi supuşi de către vecinii nordici, danezii (1523-1814), iar ulterior suedezii (1814-1905).
Dincolo de aceste raţiuni istorice neîndoios importante, cauzele concrete aplicabile mentalului colectiv cotidian, specific procesului de globalizare, privesc obligatoriu şi dimensiunea economică a integrării, cel puţin pentru cea de-a doua candidatură. În perioada 1992-94, de pregătire pe plan intern a referendumului (ca instrument legal suprem de validare populară a unei opţiuni strategice în istoria unui stat precum Norvegia), sistemul bancar va fi grav afectat de recesiunea economică declanşată la finele anilor ’80 (din cauza dependenţei de evoluţia pieţei petrolului, al cărui preţ se prăbuşeşte în acea perioadă), fiind astfel necesară intervenţia statului, finalmente singura soluţie, impopulară, dar viabilă, dovedindu-se a fi naţionalizarea principalelor bănci. În acest context, preparativele comunitare de elaborare şi implementare a Tratatului de la Maastricht instituind Uniunea Economică şi Monetară, ca prim pilon al UE, au avut un impact mai degrabă negativ asupra opiniei publice norvegiene, alimentate în parte şi de referendumul danez ce a respins într-o primă fază noul document fundamental pentru viitorul integrării. De menţionat că vecinele scandinave, Suedia şi Danemarca, vor evita, de altfel, să facă parte din zona euro. De asemenea, pilonul doi – PESC (Politica externă şi de securitate comună) va genera în rândul norvegienilor aceeaşi percepţie ca şi în cazul danezilor de duplicare inutilă (câtă vreme NATO se dovedea a fi cea mai de succes alianţă militară din istorie), extrem de costisitoare şi implicând riscul apariţiei de noi hegemoni europeni.
Trebuie amintit şi faptul că Norvegia face parte din acelaşi an, 1994, din EEA (Aria economică europeană), aranjamentul de liber-schimb negociat între UE şi EFTA (1989-1991) şi care este privit la Oslo drept metoda eficientă şi înţeleaptă de a fi partener al Bruxelles-ului în economia mondială, fără a cădea sub incidenţa constrângătoare a unor norme interne comunitare gen Pactul de stabilitate pentru Europa.
Bănci, ciocolată, ceasuri – neutralitate, izolare, tradiţii arhaice
Euroscepticismul elveţian are o natură diferită de cel norvegian în primul rând prin absenţa voinţei politice de integrare în structurile economice şi de securitate europene şi euro-atlantice, cu excepţia EFTA. În perioada Războiului Rece, Elveţia, deşi a rămas un stat capitalist, cu o societate, un regim politic şi opţiuni economice implicit anticomuniste, nu a urmărit să adere la NATO, considerente geopolitice tradiţionale, dar şi percepţia vestică a colaborării tacite cu Reichul nazist impunând continuitatea neutralităţii armate, favorizate de poziţionarea geografică prezervantă. Cât priveşte integrarea europeană, aceasta nu a fost relevantă pentru societatea elveţiană atât din punctul de vedere al organizării în cantoane şi comune autonome, cât şi din acela al transferului de suveranitate dinspre “formula magică” de guvernare pluripartită (doi liberali, doi conservatori, doi social-democraţi şi un ţărănist) spre foruri de decizie non-elveţiene, irelevante pentru specificul unei ţări ce a acordat drept de vot femeilor abia în 1971 (în cantonul Appenzel în 1990), a amendat legea (până atunci patriarhală) a căsătoriei în 1985 şi care a refuzat până şi participarea la EEA. Paradoxul elveţian nu se opreşte însă aici, căci deşi sediul european al ONU este la Geneva, Berna nu a voit nicicând să adere la concertul internaţional formalizat în cadrul celei mai ample organizaţii contemporane.
Complexa şi schimbătoarea configurare a sistemului internaţional va oferi însă surprize neplăcute Elveţiei, un uriaş scandal diplomatic şi de imagine generală nemaiputând fi evitat în anii ’90 în privinţa conturilor evreieşti ori guvernamentale din statele ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial, deturnate de nazişti spre confidenţiale conturi din băncile elveţiene. Imperativul restituirii şi reparaţiilor va diviza societatea elveţiană, căreia nu-i sunt străine atitudinile xenofobe şi opţiunea politicilor guvernamentale de limitare drastică a imigraţiei. Finalmente, electoratul din Ţara Cantoanelor va vota cu greu, în 2002, aderarea Elveţiei la ONU, soluţie in extremis menită a-i mai salva din prestigiul şifonat şi de a avea totuşi acces regulamentar, cel puţin pe viitor, la forul guvernării globale.
Islanda, aliata non-armată a SUA
Insula Islanda prezintă şi ea un specific eurosceptic în principal de natură geopolitică, cât timp apartenţa la NATO rămâne alegerea strategică principală la Reykjavík, nota bene islandezii fiind singurul stat-membru neposedând armată regulată.
Prioritizând din punct de vedere social-economic, activităţile tradiţional-autarhice, islandezii ţin la mare cinste victoria lor în aşa-numitul “război al codului” (1975-76) prin care cu ajutorul SUA (ce aveau şi încă au mare nevoie de poziţia strategică a Islandei pentru bazele de submarine) au avut câştig de cauză în disputa cu Marea Britanie în chestiunea extinderii şi valorificării zonei exclusive de pescuit de la 5,7 km la 370 km de coastele proprii. Or dacă într-o situaţie conflictuală cu aliatul natural al Washingtonului au avut câştig de cauză, dispute subsecvente cu Canada ori Norvegia, pe aceleaşi teme nautico-pescăreşti, sunt privite de islandezi cu curaj şi superioritate.
Concluzii SWOT
Grila de analiză SWOT (puncte tari/slabe, oportunităţi/pericole) aplicată euroscepticismului celor trei state ilustrează reticenţa geopolitică, suveranistă şi economică a acestora de a se integra într-o organizaţie ale cărei obiective de standardizare şi coeziune sunt receptate a fi o ameninţare nu doar financiară pentru ţări deja foarte prospere, cu o speranţă de viaţă, sistem de protecţie socială, rate ale angajării forţei de muncă şi salarizare printre cele mai ridicate din lume. Poziţionarea lor geografică la periferia Europei civilizate şi metodele tradiţionale de guvernare sunt considerate atuuri, ce nu ar trebui pierdute în favoarea unei interdependenţe şi a unei jurisdicţii superioare externe exercitate de la Bruxelles, Luxemburg ori Strasbourg.
În altă ordine de idei, UE pare a se îndepărta de idealul Europei cetăţenilor, cât vreme recentele alegeri pentru Parlamentul European au demonstrat lipsa de interes, votul mai degrabă naţional decât comunitar (practic o repetare a alegerilor interne) şi continua ascensiune a partidelor naţionalist-eurosceptice.
