Iniţial, cuvântul „eutanasie”, care nu avea semnificaţia psihologizată de astăzi, desemna în antichitatea greco-latină „o experienţă de viaţă, o calitate a ultimelor instantanee ale vieţii”.
Platon („Republica ideală”) considera că medicii nu trebuie să mai îngrijească un om invalid, prelungindu-i viaţa, deoarece aceasta nu-i foloseşte nici lui, nici statului. Francis Bacon („Noul organon” – 1620) preciza că funcţia medicului este „de a îndulci suferinţele şi durerile, nu numai când aceste îndulciri pot conduce la vindecare, dar şi atunci când ele pot să servească la producerea unei morţi calme şi dulci”.
Eutanasia a conservat sensul său iniţial, dar a implicat şi intervenţia unui terţ astfel că „eutanasia ca modalitate a morţii s-a transformat în eutanasie ca acţiune de ucidere”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Louis Pasteur îşi eutanasia victimele bolnave de turbare.
Primele atitudini care au apărut la începutul secolului XX în Europa au fost folosite, din păcate, de dictatura nazistă în sprijinul doctrinei sale, asimilând eutanasia eufuisticului termen de eugenie, prin care se înţelegea îmbunătăţirea patrimoniului genetic german.
În anii 1960, ca urmare a progresului în domeniul tehnicilor de reanimare şi terapie intensivă, s-a admis că nu contează decât „moartea cerebrală” care, de fapt, reprezintă şi criteriul unanim acceptat al morţii organismului uman, în detrimentul „morţii cordului” sau al „morţii plămânului” (trepiedul vital Bichat).
În această epocă doctorul Debenedetti fonda la Paris „Societatea de Thanatologie”. În anul 1974, trei laureaţi ai Premiului Nobel – J. Manod, G. Thompson şi L. Pauling – semnau un manifest în favoarea eutanasiei, iar Michel Landa, în 1980, întemeia Asociaţia pentru Dreptul de a Muri în Demnitate, el însuşi suferind de o formă de cancer bronho-pulmonar.
Eutanasia se constituie într-un veritabil fenomen social, însă un tabu pe care politicienii, juriştii, corpul medical sau cetăţenii obişnuiţi nu au avut întotdeauna curajul să-l abordeze cu sinceritate şi dezbrăcat de hainele strâmte ale unei morale îndoielnice, discuţiile asupra acestui concept fiind marcate de prejudecăţi etico-morale, religioase, emoţionale etc.
Lăsând însă la o parte divergenţele de opinii, eutanasia fiind o chestiune de drept, întrebarea care se pune este: are dreptul o persoană să decidă asupra propriului corp, asupra propriului mod şi timp de a muri?
Dihotomizarea răspunsurilor este fundamentată pe drepturile omului, considerate ca fiind concretizarea drepturilor naturale, şi anume „un ansamblu de reguli ideale de conduită umană, superioare regulilor de drept pozitiv, impuse tuturor, inclusiv legiuitorilor”, conform unei concepţii idealiste a fundamentelor regulilor dreptului.
Problema eutanasiei pune în discuţie unele din aceste drepturi: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitatea umană, protejate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) din 10.12.1948, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (PIDCP) din 16.12.1966, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din 4.11.1950.
Textele internaţionale consfinţesc dreptul la viaţă, fără însă a-l defini, în timp ce eutanasia este interpretată ca fiind contrară dreptului la viaţă, interpretare care a fost extrem de discutată.
Se naşte întrebarea: „Dreptul la viaţă implică şi obligaţia corelativă de a trăi?” sau „Dreptul la viaţă include şi dreptul la moarte?”, aşa cum a reţinut Curtea Supremă a SUA în afacerea Nancy Cruzan? Pe de altă parte remarcăm faptul că un drept fundamental şi involiabil, şi anume dreptul la viaţă, se transformă într-o obligaţie pentru sine însuşi uneori foarte greu de îndeplinit. Astfel, pe bună dreptate, Ramon Sampedrod, în Spania, consideră că „a trăi este un drept, nu o obligaţie”.
În aprilie 2002 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe asupra cererii de eutanasie înaintată de o britanică de 44 de ani, Diane Pretty, suferindă de o boală degenerativă a sistemului nervos, extrem de dureroasă. Dreptul englez nu sancţionează sinuciderea, dar maladia avansată a d-nei Pretty nu-i permitea să comită singură acest gest, motiv pentru care aceasta dorea să obţină ajutorul soţului său. La CEDO ea a invocat violarea art. 14 a Convenţiei europene a drepturilor omului (interdicţia discriminării) susţinând că interdicţia generală a sinuciderii asistate constituie o discriminare a persoanelor care nu pot să se sinucidă fără ajutor, faţă de persoanele valide, care pot să-şi exercite dreptul la moarte. Totodată ea s-a prevalat şi de art. 2 (dreptul la viaţă) susţinând că fiecare individ are dreptul să decidă dacă vrea să trăiască sau nu şi că, aşa cum dreptul la viaţă este garantat, şi dreptul la moarte trebuie să fie garantat. Curtea Europeană a respins cererea, dar controversata argumentare a acestei respingeri a contribuit la amplificarea dezbaterilor.
În prezent se constată o polarizare a opiniilor fără a se putea stabili care este punctul de vedere pozitiv şi care negativ, unde este răsăritul (lumina) şi unde apusul (întunericul), cine are dreptate şi cine nu.
Adepţii eutanasiei susţin: „Faptul că o persoană solicită eutanasia nu înseamnă că ea renunţă la dreptul la viaţă, ci, din contră, această persoană îşi exercită acest drept, fixând limitele protecţiei pe care personal şi-o doreşte”.
De fapt dreptul la viaţă nu fundamentează interdicţia eutanasiei şi nici nu întemeiază legalizarea sa.
Un alt drept fundamental, invocat adesea pentru legalizarea sau nu a eutanasiei, este dreptul la demnitate umană. De exemplu, dezincriminarea eutanasiei în Olanda a fost considerată ca „o violare a demnităţi umane” de către Vatican, dar şi ca apogeul demnităţii umane de către Asociaţia pentru dreptul de a muri în demnitate (ADMD).
De obicei, grupurile care condamnă avorturile sunt şi cele care se împotrivesc eutanasiei, cum ar fi, spre exemplu:
• grupurile ultrareligioase care, de altfel, se opun libertăţilor personale şi în multe alte sectoare ale vieţii pe considerentul că viaţa este un dar de care omul nu poate dispune după bunul plac;
• diverse asociaţii medicale constituite în vederea salvării şi prelungirii vieţii (până unde?), care protestează şi împotriva sinucigaşilor, susţinând că asistenţa medicală, la ora actuală, este în măsură să combată în mod eficient durerea şi implicit suferinţa generată de patologia incurabilă (prin medicaţie paliativă);
• grupurile de infirmi care consideră că eutanasia este primul pas spre tendinţa de a pune capăt vieţii persoanelor cu handicap fără acordul acestora.
Cei care se opun eutanasiei susţin că:
– există posibilitatea de a se găsi un remediu chiar şi într-un viitor incert;
– nu se poate curma o viaţă de om în funcţie de standardul economic;
– poate exista o presiune financiară asupra bolnavului atunci când terapia necesită costuri ridicate, ceea ce îl va determina să aleagă o moartă rapidă;
– poate interveni presiunea morală exercitată de apropiaţi;
– valoarea „ultimelor clipe” este de neînlocuit;
– nimeni nu poate decide asupra momentului morţii unei persoane;
– se poate ajunge ca oamenii să fie „eutanasiaţi” la apariţia unor probleme minore de sănătate;
– această metodă poate deveni un instrument de presiune socială sau politică;
– este o modalitate ideală prin care se poate disimula omuciderea unei persoane incomode.
Adepţii eutanasiei aduc următoarele argumente:
– eliminarea suferinţelor inutile ale unei persoane condamnate de natură;
– boala este percepută de pacient ca o degradare inacceptabilă;
– sentimentul de inutilitate şi de povară socială al bolnavului;
– o economie, în sensul că se poate canaliza efortul terapeutic spre alt pacient;
– când dispare speranţa că viaţa mai poată fi trăită, eutanasia este de preferat;
– este incriminată „patima terapeutică” (distanasie) prin care sunt menţinute funcţiile vegetative ale „cadavrelor care respiră”.
– prin reglementare legală se va evita clandestinitatea gestului şi vor putea fi excluse derapajele prin ingerinţe politice;
– fiind singurul titular al drepturilor asociate asupra propriului corp, omul poate decide în mod liber când îşi va înceta existenţa terestră, ca o modalitate de aplicare a libertăţilor individuale.
Revenind la sensul termenului de eutanasie, şi anume de procedură, metodă, gest, manoperă prin care se provoacă moartea demnă şi fără chinuri unei persoane, pentru a pune capăt suferinţelor sale, aceasta se poate prezenta sub mai multe forme:
1. în funcţie de implicarea (modul de acţiune al) medicului:
– eutanasia activă (pozitivă), ce presupune intervenţia activă a medicului, printr-o acţiune pozitivă sau comisivă cum ar fi, spre exemplu, administrarea unei substanţe letale şi
– eutanasia pasivă (negativă), respectiv întreruperea sau neacordarea tratamentului necesar menţinerii în viaţă a pacientului aflat în stadiul terminal al unei boli incurabile, deci o acţiune negativă sau inacţiune. Despre eutanasia pasivă se susţine că absenţa sau întreruperea tratamentului de supravieţuire constituie un act fundamental, distinct de eutanasia activă; faptul de a nu trata un pacient sau întreruperea tratamentului echivalează cu lăsarea pacientului să moară de moarte naturală, în timp ce numai eutanasia activă cauzează moartea înaintea termenului natural. La polul opus, se consideră că absenţa sau întreruperea tratamentului sunt forme ale eutanasiei întrucât, moral, este vorba de intervenţii active (nu face, deşi poate şi trebuie să facă) şi injecţia letală. Se poate distinge şi o a treia categorie de opinii, conform căreia trebuie să se aştepte ca moartea naturală să survină, atunci când ea este inevitabilă şi când nu mai există nici o raţiune clinică sau morală să se intervină, asigurându-se însă o medicaţie paliativă. Faptul de a nu administra sau de a întrerupe tratamentul medical ori debranşarea de la aparatul care menţine în viaţă un pacient este considerat ca un act de eutanasie pasivă.
Continuare în numărul viitor
