Petrolul şi gazele naturale au devenit unul din vectorii de politică externă ai Rusiei, dublând diplomaţia oficială. Relaţia dintre interesele economice şi cele geostrategice în politica externă rusă este foarte strânsă.
La sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut, elita politică a Poloniei a fost zguduită de un serios scandal în centrul căruia s-a aflat un important om de afaceri polonez, Ian Kulcik. Acesta, potrivit rapoartelor serviciului de contraspionaj polonez, avusese o serie de întâlniri cu Vladimir Alganov, agent KGB şi fost secretar I al Ambasadei Ruse din Varşovia, în perioada 1981-1992. Potrivit unor surse din anturajul serviciilor de contraspionaj poloneze, Ian Kulcik purtase tratative cu fostul agent KGB, în vara lui 2003, la Viena, privind vânzarea rafinăriei de la Gdansk către compania petrolieră rusă “LUKOIL”. Pentru ca afacerea să aibă loc, compania rusă oferise unor reprezentanţi ai părţii polone mită în valoare de 5 milioane de dolari.
Diplomaţia petrolului şi gazului
De ce am ţinut să amintim cititorilor noştri despre acest episod, care, după ştiinţa noastră, nu a fost deloc reflectat de presa românească? Pentru că, aşa cum vom încerca să arătăm în continuare, el este ilustrativ pentru felul în care petrolul şi gazele naturale au devenit unul din vectorii de politică externă ai Rusiei, dublând diplomaţia oficială. Mai mult, el arată cât de strânsă este relaţia dintre interesele economice şi cele geostrategice în politica externă rusă.
Pentru “LUKOIL”, dobândirea rafinăriei de la Gdansk era o problemă de o importanţă crucială, ea fiind văzută ca un pas strategic în direcţia pătrunderii pe piaţa occidentală. După destrămarea fostei URSS, Rusia, moştenitoarea acesteia, s-a străduit în mod constant să-şi consolideze influenţa şi controlul asupra ţărilor din fostul lagăr sovietic. Într-un raport al Consiliului pentru strategie naţională, organism considerat a fi o portavoce a serviciilor speciale ruse, publicat la sfârşitul lunii trecute, preşedintelui Putin i se recomanda “integrarea economică, în etape, a fostei zone sovietice de influenţă”. În cadrul acestui proces, pentru Moscova mult mai importantă este asigurarea stabilităţii, chiar dacă aceasta se face în detrimentul democraţiei. Cu alte cuvinte, Moscova trebuie să se străduiască să-şi creeze la graniţa de vest o zonă de protecţie.
“Ieri tancurile, astăzi petrolul”, cam aşa ar putea fi descrisă evoluţia din domeniul politicii externe ruseşti. Şi aceasta pentru că tot ceea ce companiile petroliere ruseşti au întreprins şi vor întreprinde în Europa Centrală şi de Est poate fi numit imperialism economic. Este de ajuns să amintim că Polonia depinde, în proporţie de 100%, de importul de petrol din Rusia, iar celelalte ţări din fostul spaţiu sovietic efectuează importuri de petrol ale căror valori sunt cuprinse, de la ţară la ţară, între 500 de milioane şi 1,5 miliarde de dolari anual.
Putin, strategul dezvoltării economice ruseşti
Resursele naturale (avem în vedere, în special, petrolul şi gazele naturale, dar şi energia electrică sau cărbunele) se dovedesc a fi pentru Rusia, cel puţin până astăzi, motorul economiei.
El nu crede că economia globală este capabilă să asigure poporului rus, aflat în tranziţie de la economia de tip socialist la cea de piaţă, condiţii viabile de dezvoltare economică şi posibilităţi de asistenţă socială. Dimpotrivă, el susţine că globalizarea economiei ruseşti înainte de vreme va avea ca efect o şi mai mare deteriorare a standardului de viaţă al majorităţii oamenilor şi concentrarea unor bogăţii enorme la nivelul unui grup restrâns de oameni, a căror motivaţie de a reinvesti în economia rusă este destul de scăzută. Preşedintele Putin a reflectat, se pare, îndelung asupra acestor probleme, iar o dovadă în acest sens este teza sa de doctorat (cu tema “Planificarea strategică a refacerii bazei resurselor minerale ale unei regiuni, în condiţiile formării relaţiilor economice de piaţă”)
“Back to USSR”?
“Gazul şi petrolul ne aparţin nouă, după cum nouă ne aparţin şi bazele militare. O mare cultură şi limba rusă, de asemenea, ne îndreaptă spre fosta Uniune Sovietică”, descrie ironic Feodor Lukianov, redactorul cunoscutei reviste de politică externă “Rusia în politica globală”, viziunea despre lume a establishment-ului moscovit. Mentalitatea de tip cetate asediată şi teoria complotului mondial împotriva Rusiei sunt din nou actuale la nivelul ruşilor de rând. “Însă cetatea asediată se găseşte pe un drum care se va termina nefast” – susţine critic Lukianov – pentru că “în afară de mobilizarea economică şi îngrădirea libertăţii nu există nimic”.
Preşedintele Putin nu pare să ţină cont de astfel de opinii şi, încă de la începutul celui de-al doilea mandat al său, a trecut la punerea în practică a principalelor prevederi dintr-un document elaborat încă din 2003 şi intitulat “Strategia energetică a Rusiei până în 2020”. În acest sens se înscriu demersurile de politică externă ale Rusiei în raport cu fostele republici unionale ale URSS. Chiar dacă situaţia actuală din Ucraina, Gruzia şi parţial Moldova pare să indice că eforturile depuse nu au adus rezultatele scontate, liderul de la Kremlin are încă mijloace cu care să-şi poată impune punctele de vedere.
Filialele din străinătate ale companiei “LUKOIL” au fost denumite de fostul preşedinte al Comitetului parlamentar rus pentru politică externă “ambasade de facto ale Rusiei”. Gigantul petrolier nu numai că şi-a sporit prezenţa în ţările fostului lagăr sovietic, dar a iniţiat şi un proiect privind construirea de conducte pentru transportul petrolului. Chiar dacă statul a vândut cele 7,9% acţiuni pe care le mai deţinea companiei americane Conoco Phillips pentru suma de 1,9 miliarde dolari, Vladimir Putin nu va merge mai departe în colaborarea cu Occidentul. Aceasta este – dacă putem afirma – cota capitalului străin, admis în sectorul energetic. De asemenea, “LUKOIL” desfăşoară o activă politică de achiziţionare de drepturi de forare în zone precum Irak (în Kurna Occidentală) şi Arabia Saudită (în 2004, compania rusă a dobândit un teren cu o suprafaţă de 30.000 km?, în pustiul Rub-el-Hali).
Compania “Zarubejnefti”, care aparţine în totalitate de statul rus şi are licenţe de foraj în zone bogate în zăcăminte de gaze şi petrol, va fi următoarea pe lista de aşteptare a preşedintelui Putin, privind reorganizarea sectorului energetic rus. În consiliul de administraţie al companiei au fost deja numite persoane de încredere ale preşedintelui.
O altă problemă care trebuie rezolvată este cea referitoare la menţinerea monopolului “Gazprom” în domeniul transportului de gaz sau dacă de acesta se va ocupa o altă companie, de felul “Tatnefti”, care deţine monopolul transportului petrolului.
După cum se poate observa, Vladimir Putin intenţionează să sporească la maximum rolul petrolului şi gazului în politica externă. De asemenea, el se străduieşte să dezvolte parteneriatul energetic cu Statele Unite şi să dea un impuls cooperării în domeniul petrolului şi gazului cu China şi Japonia, precum şi cu guvernele şi companiile occidentale, dar acest lucru este posibil numai după ce preşedintele va pune ordine în sectorul energetic. Însă cooperarea cu Occidentul va avea loc numai dacă Putin va considera că ea va corespunde intereselor strategice ale Kremlinului.
Rusia s-a transformat, treptat, potrivit unei formule a cunoscutei specialiste ruse Lilia Şevţova, într-o “putere atomică cu o orientare spre materii prime”, iar ei nu-i va fi uşor să suporte compania unor vecini de talia Chinei, care devine pe zi ce trece mai puternic şi mai dinamic decât ea, sau a Indiei, care investeşte din ce în ce mai mult în înalta tehnologie.
În pofida dependenţei Europei de resursele petroliere şi de gaz ruse, ţările europene ar trebui să fie liniştite fie măcar şi pentru faptul că Rusia va fi obligată să vândă cuiva petrolul şi gazul pe care le deţine.(L.C.)
