În efortul de creştere economică a ţării, exportatorii au un merit important. Ei, cei care impulsionează creşterea, şi-au tăiat singuri craca de sub picioare, neanticipând la timp implicaţiile eforturilor lor.
Evoluţia cursului de schimb faţă de principalele valute, euro şi USD, a scos la rampă exportatorii. Mai întâi la începutul anului. Dur şi vehement, aceştia acuzau BNR de subminare, iar unele voci chiar Guvernele Năstase şi Tăriceanu. Evoluţia monedei naţionale în această vară a ridicat aproximativ aceleaşi probleme. Mai mult decât atât, anunţurile erau de scădere a producţiei sau chiar de închidere a unor capacităţi, ceea ce ar însemna şi disponibilizări. În limbaj macroeconomic, aceasta produce efect negativ prin scăderea PIB-ului şi creşterea şomajului. În limbaj micro – evoluţia leului poate şi trebuie să nu defavorizeze exportatorii.
Subvenţia de la BNR
Exportatorii au fost obişnuiţi să beneficieze de o veritabilă subvenţie prin intermediul ratei de schimb: 100 euro care astăzi erau să spunem 40.000 lei deveneau la încasare peste o lună 41.000 lei. Predictibilitatea unui curs care evolua numai în sus, deci favorabil, a încremenit managementul financiar al multor firme, acum trezit şi silit să facă faţă competitivităţii, de această dată prin preţ.
BNR spune că semnale au fost. Şi într-adevăr ele au existat! Se pot face n dezbateri aprinse despre cât de clar a fost acest mesaj, dar ele nu rezolvă problema propriu-zisă. Comparaţiile cu 1997, când cursul de schimb aproape s-a triplat, stabilizându-se apoi la un nivel dublu faţă de punctul de plecare, sunt false. Atunci a avut loc o creştere perversă, neaşteptată, care a falimentat numeroase IMM-uri. Acum aceasta nu trebuia să îi surprindă, venind ca efect normal din punct de vedere al logicii economice.
Creşterea economică a ultimilor 5 ani este cauza întăririi leului mult-hulit şi evitat până mai ieri. Din nefericire, anormalul a devenit obişnuinţă pentru mulţi, iar îndreptarea spre normal privită cu resentimente. În 2004 creşterea economică de peste 8% a fost peste cea din UE, ceea ce explică evoluţia ratei EUR/ROL din ultimele 9 luni.
O importantă contribuţie la creştere au avut-o chiar firmele exportatoare. Abia în august 2004 volumul total al exporturilor a egalat nivelul de dinainte de 1990. Balanţa continuă să fie dezechilibrată, scăderea euro încurajează importatorii, deci rolul exportatorilor rămâne ridicat.
Ce pot face ei?
Riscul valutar are o puternică influenţă negativă asupra tranzacţiilor comerciale şi financiare. Exportatorul este supus unui astfel de risc în două situaţii: când moneda naţională creşte sau când moneda contractului scade. Pentru exportatorii români în EUR este primul caz, pentru cei în USD – ambele.
Riscul valutar poate fi prevenit fie prin metode comerciale, fie prin metode financiare. Mă voi mărgini a le analiza doar pe cele din urmă, metodele comerciale (clauze valutare, de preţ provizoriu, de temporizare) fiind folosite cred de larga majoritate a exportatorilor.
Există mai multe arme financiare “defensive” cu care firmele se pot proteja, cum ar fi contractele futures, forward şi cele cu opţiuni. Adăugarea la acestea a unor forme moderne de finanţare a comerţului exterior, cum sunt factoring-ul sau forfaiting-ul, sunt recomandate, dar ele nu fac obiectul riscului de curs valutar, ci al neîncasării creanţelor.
Contractul forward este un contract de vânzare-cumpărare active care se execută la o scadenţă convenită între părţi, preţul fiind fix. Oarecum asemănător, contractul futures este un contract standardizat de vânzare-cumpărare active la un moment viitor, al cărui preţ este variabil (se stabileşte la bursă şi variază zilnic).
Opţiunile sunt contracte încheiate între un vânzător şi un cumpărător, care dă acestuia din urmă dreptul (dar nu obligaţia!) de a cumpăra/vinde într-un termen definit, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Deşi iniţial opţiunile erau nenegociabile, dreptul deţinătorului nefiind transmisibil, în ultimul deceniu pe plan mondial s-a remarcat tendinţa opţiunilor negociabile de a se impune.
Obiectul contractului poate viza o dobândă, un curs de schimb, materii prime, tehnologii, practic orice activ.
Riscul afacerilor internaţionale poate determina contracte de genul celor de mai sus pentru protejarea firmei. Pe de altă parte, există speculatorii care-şi asumă riscul şi acţionează voluntar cumpărând ieftin şi vânzând scump. Prin recenta liberalizare a contului de capital în România la mijlocul lunii aprilie, se creează premise favorabile unor astfel de speculaţii, perfect legale şi normale pentru o economie care se pregăteşte pentru UE.
De la teorie la practică
Riscul face parte din viaţa de zi cu zi a agentului economic, el există chiar înainte ca întreprinzătorul să demareze afacerea, riscându-şi practic capitalul, el nu poate fi eliminat complet. Riscul trebuie analizat şi înţeles, asumat şi transformat din pericol în oportunitate.
Riscul valutar nu a fost conştientizat de majoritatea exportatorilor, iar principala vină aparţine managementului lor financiar şi previzional defectuos.
Ţinând seama de specificul fiecărei activităţi, se pot lua în calcul oricare din instrumentele de protejare, eventual un mix al acestora. Concret, o firmă exportatoare se poate proteja de riscul creşterii leului faţă de euro folosindu-se de cea mai importantă funcţie a pieţelor de futures – hedging-ul (acoperirea riscurilor), prin vânzarea forward la o lună a sumei în euro pe care urmează să o încaseze de la partener. Sau printr-un contract cu opţiuni plătind o primă, pe care finalmente o putem judeca similar cu asigurarea transportului mărfii.
Cumpărând la nivelul actualului curs de schimb, firma ar trebui să plătească integral suma cash sau să-şi finanţeze achiziţia la nivelul ratei dobânzii pentru termenul stabilit. Dar dacă firma are o poziţie “long” pe piaţa futures (de exemplu Bursa de la Sibiu), nu trebuie plătită decât marja de risc.
Acestea sunt doar mici exemple generale de soluţii, modul în care-şi calculează riscul şi atitudinea pe care o adoptă rămânând la latitudinea fiecăruia. Este esenţial ca acestea să fie folosite. Managementul în general, şi în special cel financiar, trebuie să acţioneze pentru că aceste măsuri se pot dovedi a fi decisive, înclinând balanţa spre profit.
Iată şi un exemplu sugestiv. În 1999 compania aeriană germană Lufthansa a realizat un contract de hedging pe petrol pentru anul 2000. În acel an preţul mediu european la combustibilul pentru aeronave era de circa 150 $/tonă şi a fost lesne de obţinut un contract pe preţ fix uşor mai ridicat. A urmat triplarea preţului în anul următor şi probleme mari pentru toţi operatorii aerieni. Singura companie europeană care a înregistrat profit din activitatea de operare a fost Lufthansa. Deşi cifrele exacte nu au fost date publicităţii, se estimează impactul pozitiv al hedging-ului de ordinul zecilor de milioane de dolari.
Accesibilitatea pieţei române
Siliţi de o contabilitate mereu în schimbare, în special din pricina legislaţiei instabile, un număr prea mare de patroni angajează specialişti în contabilitate şi mai puţin în finanţe. Ei ajung să aibă o atitudine pasivă, de evitare a vizitelor neplăcute ale Gărzii Financiare, în loc să aibă o atitudine managerială proactivă.
Astfel se explică încremenirea managerială de care vorbeam la început. Aceasta în condiţiile în care avem cadrul legal şi infrastructura necesară operaţiunilor de contracarare a riscului valutar (şi a altor tipuri de risc), avem Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu, Bursa Română de Mărfuri, precum şi băncile care invită clienţii la astfel de operaţiuni, dar exportatorii le evită. Şi, din nefericire, nu numai ei, aceeaşi situaţie regăsind-o la importatori.
Situaţia burselor permite accesul prin intermediul brokerilor atât persoanelor juridice, cât şi fizice, tocmai în spiritul funcţiei primordiale de formare a cursurilor şi preţurilor. Formarea nu este doar cea a operaţiunilor spot pentru prezent, ci şi pentru viitor. De asemenea băncile au încercat să folosească astfel de instrumente, în conformitate cu normele legale şi ale BNR în vigoare, dar rezultatul a fost asemănător. Chestionând un angajat al unei bănci importante despre acest subiect, acesta mi-a răspuns, mai în glumă, mai în serios, că deocamdată nu şi-au scos banii nici măcar pe efortul depus pentru întocmirea normelor interne şi pe benzina consumată pentru deplasările la sediile firmelor cărora le-au fost prezentate aceste produse.
Exportatorii preferă în continuare să meargă pe sârmă fără a avea o asigurare sau plasă dedesubt. O cascadorie cu riscuri asumate de prea multe ori în necunoştinţă de cauză este o cascadorie periculoasă.
Publicat în : Economie de la numărul 29
