Un stat naţional îşi impozitează propriii cetăţeni, în timp ce un imperiu impozitează alte state naţionale. Istoria imperiilor, de la cel grec şi roman, până la cel otoman şi britanic, ne învaţă că fundamentul economic al fiecărui imperiu este impozitarea altor naţiuni. Capacitatea imperiilor de a face acest lucru s-a bazat întotdeauna pe o economie mai bună şi, în consecinţă, o armată mai bună şi mai puternică decât ale celorlalte naţiuni. O parte a taxelor erau folosite pentru a ridica standardele de viaţă din imperiu; cealaltă parte era folosită pentru întărirea dominaţiei militare necesare pentru a asigura colectarea acestora.
De-a lungul istoriei, impozitarea statelor subordonate s-a făcut în diverse forme – de regulă în aur şi argint, considerate valute, dar şi în sclavi, soldaţi, recolte, vite sau alte resurse minerale şi agricole, în general orice mărfuri de care imperiul avea nevoie şi pe care statul supus le putea furniza. În istorie, impozitarea imperială a fost întotdeauna directă: statul supus furniza bunurile economice direct imperiului.
O premieră
Pentru prima dată în istorie, în secolul al XX-lea, SUA au putut impozita lumea indirect, prin inflaţie. Nu au aplicat o plată directă a impozitelor, ca imperiile predecesoare, ci au distribuit propria valută, dolarul american, în schimbul bunurilor, cu consecinţa intenţionată de a aprecia şi deprecia dolarii astfel încât ulterior să răscumpere dolarii respectivi pentru mai puţine mărfuri economice – diferenţa reprezentând impozitul imperial american. Iată cum s-a întâmplat acest lucru.
La începutul secolului al XX-lea, economia Statelor Unite a început să domine economia mondială. Dolarul american era calculat în funcţie de aur, astfel încât valoarea sa nici nu creştea, nici nu scădea, rămânând echivalentul aceleiaşi cantităţi de aur. Marea recesiune şi inflaţia care a precedat-o din 1921 până în 1929, ca şi inflamarea ulterioară a deficitelor publice măriseră substanţial masa monetară în circulaţie, şi astfel a devenit imposibilă susţinerea dolarului american prin aur. Ceea ce l-a determinat pe Roosevelt să decupleze dolarul de aur în 1932. Până în acel moment, SUA dominaseră într-o oarecare măsură economia mondială, dar din punct de vedere economic nu erau un imperiu. Valoarea fixă a dolarului nu le permisese americanilor să obţină beneficii economice de la alte state, prin furnizarea de dolari convertibili în aur.
Din punct de vedere economic, imperiul american s-a născut în 1945, la Bretton Woods. Dolarul american nu era în întregime convertibil în aur, dar a fost deschis convertirii în aur doar pentru guvernele străine. Aceasta a promovat dolarul în postura de valută a rezervelor lumii. A fost posibil deoarece în timpul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite furnizaseră provizii şi echipamente aliaţilor lor, cerând aur în schimb, şi astfel au acumulat o cantitate semnificativă din aurul lumii. Un imperiu nu ar fi fost posibil dacă, în urma aranjamentului de la Bretton Woods, cantitatea de dolari era limitată la cantitatea disponibilă de aur, astfel încât să fie posibilă convertirea dolarilor înapoi în aur. Însă politica “tunuri şi unt” (de satisfacere atât a nevoilor interne, cât şi a celor militare şi de securitate) din anii 1960 a fost una imperială: cantitatea de dolari în circulaţie a fost permanent sporită pentru a finanţa războiul din Vietnam şi nevoile societăţii americane. Majoritatea acestor dolari erau oferiţi străinilor în schimbul bunurilor economice, fără însă a exista perspective de a-i răscumpăra la aceeaşi valoare.
Creşterea cantităţii de dolari deţinuţi de străini prin intermediul deficitelor comerciale americane permanente a echivalat cu un impozit – clasicul impozit pe inflaţie pe care un stat îl impune cetăţenilor săi; dar de data aceasta era vorba de un impozit impus de SUA restului lumii.
Atunci când în 1970-1971 străinii au solicitat plata dolarilor pe care îi deţineau în aur, guvernul SUA nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, la 15 august 1971. În timp ce au prezentat povestea publicului sub mitul “separării legăturii dintre dolar şi aur,” în realitate refuzul de a răscumpăra dolarii în aur a fost un act de faliment din partea guvernului SUA. Practic, SUA s-au proclamat imperiu. Extrăseseră cantităţi uriaşe de bunuri economice de la restul lumii, fără a avea intenţia sau capacitatea de a le returna, iar lumea nu avea cum să răspundă cu aceeaşi monedă – restului globului i s-a aplicat un impozit şi nu putea decât să-l plătească.
Începând din acest moment, pentru a susţine imperiul american şi pentru a putea continua să impoziteze restul lumii, Statele Unite au trebuit să oblige lumea să accepte în continuare dolarii tot mai depreciaţi în schimbul bunurilor economice şi să o silească să deţină tot mai mulţi astfel de dolari care se depreciau în continuare. Trebuiau să ofere lumii un motiv pentru a păstra aceşti dolari – şi motivul a fost petrolul.
O nouă convertibilitate: petrolul
Cum devenise evident în 1971 că Guvernul american nu avea să-şi poată răscumpăra dolarii în aur, s-a realizat acordul din 1972-1973 cu Arabia Saudită, conform căruia americanii urmau să sprijine puterea Casei Saud, iar aceasta urma să accepte doar dolari americani în schimbul petrolului vândut. Restul ţărilor din OPEC aveau să urmeze Arabiei Saudite şi să accepte şi ele doar dolari. Şi, fiindcă lumea trebuia să cumpere petrol de la statele producătoare arabe, aveau un argument pentru păstrarea dolarilor ca valută de plată pentru petrol. Iar fiindcă lumea avea nevoie de cantităţi tot mai mari de petrol, vândute la preţuri tot mai mari, cererea pentru dolari nu putea decât să crească. Dacă dolarii nu mai puteau fi convertiţi în aur, acum deveniseră convertibili în petrol.
Esenţa economică a acestui aranjament a fost că dolarul era acum susţinut de petrol. Atâta vreme cât s-a întâmplat acest lucru, lumea trebuia să acumuleze sume tot mai mari de dolari, de care aveau nevoie pentru a cumpăra petrol. Cât timp dolarul a fost singura valută acceptată la vânzarea petrolului, dominaţia sa asupra lumii era asigurată, iar imperiul american putea continua să impoziteze restul lumii. Dacă, din orice motiv, dolarul pierdea susţinerea petrolului, imperiul american înceta să mai existe. Astfel, supravieţuirea imperiului a impus ca petrolul să fie vândut doar pe dolari. A impus de asemenea ca rezervele de petrol să fie răspândite în diferite state suverane care nu erau suficient de puternice, politic sau militar, pentru a pretinde plata pentru petrol în altceva. Dacă cineva cerea o altă formă de plată, trebuia convins, fie prin presiune politică, fie prin mijloace militare, să se răzgândească.
Cel care a făcut acest lucru, cerând euro în schimbul petrolului, a fost Saddam Hussein în 2000. Laînceput, pretenţia sa a fost ridiculizată, apoi neglijată, dar, pe măsură ce devenea clar că vorbea serios, au început să se exercite presiuni politice pentru a-l face să se răzgândească. Atunci când alte state, ca Iranul, au pretins plata în alte valute, mai ales în euro şi yen, primejdia în care se găsea dolarul a devenit clară şi iminentă, şi se impunea o acţiune punitivă. Atacul lui Bush asupra Irakului nu s-a datorat armamentului nuclear al lui Saddam, nu a intenţionat să promoveze democraţia şi drepturile omului, nici măcar nu a fost realizat pentru a pune mâna pe câmpurile petrolifere; intenţia a fost aceea de apărare a dolarului, aşadar, a imperiului american. S-a dorit să se dea un exemplu care să-i convingă pe toţi cei care ar cere ca petrolul să fie plătit în alte monede că vor fi pedepsiţi asemănător.
Mulţi l-au criticat pe Bush spunând că ar fi aranjat războiul din Irak pentru a pune mâna pe câmpurile petrolifere irakiene. Dar nu pot explica de ce ar fi avut Bush nevoie să controleze acele câmpuri – când putea foarte bine să tipărească dolari, gratis, şi să-i folosească pentru a cumpăra tot petrolul din lume. Trebuie să fi existat un alt motiv pentru a invada Irakul.
Istoria ne spune că un imperiu va porni un război pentru unul din două motive: (1) pentru a se apăra sau (2) pentru a beneficia de război; altfel, aşa cum arată Paul Kennedy în excelenta lucrare “The Rise and Fall of the Great Powers” (Ascensiunea şi decăderea marilor puteri), o supraextindere teritorială i-ar seca resursele şi i-ar grăbi prăbuşirea. Economic vorbind, pentru ca un imperiu să înceapă şi să ducă un război, beneficiile trebuie să depăşească atât costurile militare, cât şi pe cele sociale. Iar beneficiile de pe urma câmpurilor irakiene nu justifică nici pe departe costurile militare pe termen lung. Aşadar, Bush trebuie să fi atacat Irakul pentru a-şi apăra imperiul. Aceasta este într-adevăr explicaţia: la două luni după invadarea Irakului de către Statele Unite, a încetat programul Petrol contra Hrană, conturile în euro ale Irakului au fost schimbate înapoi în dolari şi petrolul s-a vândut din nou exclusiv pentru dolari americani. Lumea nu mai putea cumpăra petrol din Irak cu euro. Supremaţia globală a dolarului era restabilită.Bush descindea victorios dintr-un avion de luptă şi declara misiunea îndeplinită – apărase cu succes dolarul american şi astfel imperiul american.
Bursa iraniană a petrolului
Guvernul iranian şi-a dezvoltat în sfârşit arma “nucleară” totală cu care poate distruge rapid sistemul financiar pe care se bazează imperiul american. Această armă este Bursa iraniană a petrolului, programată să se lansaze în martie 2006. Ea se va baza pe un mecanism de schimb euro/dolar care implică automat plata în euro pentru petrol. În termeni economici, acest lucru reprezintă o ameninţare mult mai mare la adresa hegemoniei dolarului decât a fost Saddam, pentru că va permite oricui vrea să cumpere sau să vândă petrol pe euro să realizeze tranzacţii pe această bursă, scurtcircuitând astfel dolarul american. În acest caz, foarte probabil aproape toată lumea se va grăbi să adopte sistemul euro-petrol. Europenii nu vor mai trebui să cumpere şi să păstreze dolari pentru a-şi asigura plăţile pentru petrol, ci vor putea plăti în propria valută. Adoptarea euro pentru tranzacţiile cu petrol va asigura monedei europene statutul de valută a rezervelor, care îi va favoriza pe europeni în detrimentul americanilor.
Chinezii şi japonezii vor fi deosebit de încântaţi să se implice pe noua bursă, pentru că aceasta le va permite să-şi micşoreze drastic rezervele de dolari şi să le diversifice prin euro, protejându-se astfel de deprecierea dolarului. Îşi vor păstra totuşi o parte din rezervele de dolari; vor renunţa la o altă parte imediat; iar o a treia parte a rezervelor de dolari va fi folosită pentru plăţi viitoare, pentru a nu mai fi nevoiţi să-şi completeze rezervele de dolari pe viitor, putându-se astfel concentra pe rezervelede euro. Ruşii sunt direct interesaţi, din punct de vedere economic, să adopte euro – majoritatea comerţului lor extern se face cu statele europene, cu ţările exportatoare de petrol, cu China şi cu Japonia. Adoptarea valutei europene va rezolva imediat relaţiile cu primele două grupuri, iar în timp va facilita relaţile comerciale cu China şi Japonia. În plus, se pare că ruşii nu se împacă cu gândul că trebuie să păstreze dolari care se depreciază, dat fiind că au descoperit recent noua religie a aurului. Ruşii şi-au accentuat şi naţionalismul, iar, dacă prin adoptarea monedei euro pot da o lovitură americanilor, o vor face cu plăcere şi se vor distra privindu-i pe americani cum sângerează. Ţările arabe exportatoare de petrol se vor grăbi să adopte euro, ca modalitate de diversificare, în loc să-şi înalţe munţi de dolari cu o valoare tot mai mică. Relaţiile lor comerciale, ca şi ale ruşilor sunt în majoritate cu statele europene, aşa încât vor prefera moneda europeană atât pentru stabilitatea sa, cât şi pentru a evita riscurile valutare, ca să nu mai vorbim de jihadul împotriva necredincioşilor.
Doar britanicii s-ar afla între ciocan şi nicovală. Dacă pe de o parte au avut dintotdeauna un parteneriat strategic cu SUA, au pe de altă parte şi relaţiile normale cu Europa. Până acum, au avut destule motive să rămână de partea învingătorului. Dar atunci când îşi vor vedea partenerul de un secol căzând, vor sta oare cu fermitate alături de el sau îi vor da lovitura de graţie? Totuşi, nu trebuie să uităm că în prezent principalele burse petroliere ale lumii sunt NYMEX în New York şi International Petroleum Exchange (IPE) în Londra, chiar dacă de fapt ambele sunt deţinute de americani. Pare mai probabil că britanicii vor fi nevoiţi să rămână pe corabia care se scufundă, pentru că altfel şi-ar pune singuri beţe în roate, afectând interesele proprii ale IPE din Londra. Este demn de menţionat aici că, lăsând la o parte retorica produsă pe tema supravieţuirii lirei britanice, foarte probabil englezii nu au adoptat euro exact pentru că americanii i-au presat să nu o facă: altfel IPE Londra ar fi fost nevoită să treacă la euro, rănind mortal dolarul şi partenerul strategic al britanicilor.
În orice caz, indiferent ce vor decide englezii, dacă Bursa iraniană a petrolului ia amploare, jucătorii care contează – europenii, chinezii, japonezii, ruşii şi arabii – se vor grăbi să adopte euro, pecetluind astfel soarta dolarului. Americanii nu pot permite aşa ceva şi, dacă va fi nevoie, vor folosi diferite strategii pentru a opri sau îngreuna operaţiunile acestei burse prin:
– sabotarea Bursei – care s-ar putea face printr-un virus în computere, un atac asupra reţelelor, comunicaţiilor sau serverelor, diferite încălcări ale securităţii serverelor sau chiar un atentat de tip 9/11 asupra facilităţilor principale şi de rezervă.
– lovitură de stat – de departe cea mai bună strategie pe termen lung la dispoziţia americanilor.
– negocierea unor condiţii şi limitări acceptabile – o altă soluţie excelentă pentru americani. Desigur, răsturnarea guvernului este clar strategia preferată, pentru că se va asigura că Bursa nu va funcţiona deloc şi nu va ameninţa interesele americane. Totuşi, dacă o tentativă de sabotaj sau lovitură de stat eşuează, atunci negocierea este evident cea mai bună alternativă rămasă.
– rezoluţie comună a ONU – ceea ce va fi, fără îndoială, greu de obţinut date fiind interesele tuturor celorlalte state membre ale Consiliului de Securitate. Discursul febril privind dezvoltarea de armament nuclear de către iranieni este categoric folosit pentru a pregăti terenul în această direcţie.
– lovitură nucleară unilaterală – o alegere strategică teribilă, pentru toate motivele menţionate pentru strategia următoare, războiul total unilateral. Foarte probabil americanii se vor folosi de Israel, care să facă treaba murdară (nucleară) în locul lor.
– război total unilateral – evident cea mai proastă alegere strategică. În primul rând, pentru că resursele militare ale SUA au fost deja semnificativ reduse de două războaie. În al doilea rând, americanii şi-ar îndepărta şi mai mult celelalte state puternice. În al treilea rând, principalele ţări deţinătoare de dolari ar putea decide să se răzbune prin vânzarea dolarilor, împiedicând astfel SUA să-şi finanţeze în continuare ambiţiile militare. În sfârşit, Iranul are alianţe strategice cu alte naţiuni puternice, pe care le-ar putea atrage în acest război; se spune că Iranul are o astfel de alianţă cu China, India şi Rusia, cunoscută sub numele de Grupul de Cooperare Shanghai, alias Shanghai Coop, şi un pact separat cu Siria.
Oricare ar fi alegerea strategică, din punct de vedere strict economic, dacă Bursa iraniană a petrolului câştigă teren, ea va fi îmbrăţişată rapid de principalele puteri economice şi va precipita prăbuşirea dolarului.
Consecinţe
Căderea dolarului va accelera dramatic inflaţia SUA şi va exercita presiune asupra ratelor dobânzii pe termen lung din SUA, în sensul creşterii lor. În acest moment, guvernul se va găsi între Scylla şi Caribda – între deflaţie şi hiperinflaţie – şi va fi obligat fie să-şi înghită “leacul clasic” al deprecierii, prin creşterea ratelor dobânzilor, inducând astfel o recesiune economică majoră, prăbuşirea pieţei imobiliare şi o implozie a pieţelor valorilor mobiliare, cu un colaps financiar total, sau, dacă nu, să aleagă calea Weimar prin hiperinflaţie, plafonarea dobânzilor la obligaţiunile pe termen lung şi înecarea sistemului financiar în lichidităţi.
Teoria ciclurilor banilor, creditului şi afacerilor ne spune că nu există cale de mijloc între Scylla şi Caribda. Mai devreme sau mai târziu, sistemul monetar trebuie să se încline spre una din părţi, obligând guvernul federal să ia o decizie. Fără îndoială, comandantul-şef Ben Bernanke, renumit cercetător al problematicii Marii Recesiuni şi talentat pilot de Black Hawk, va alege inflaţia. “Helicopter Ben”, cum i se spune, a învăţat lecţiile Marii Recesiuni şi cunoaşte puterea anihilantă a deflaţiei. “Maestrul” său l-a învăţat care este panaceul pentru toate problemele financiare – inflaţie, cu orice preţ. Le-a împărtăşit chiar şi japonezilor propriile metode neortodoxe de înfrângere a capcanei lichidităţii deflaţioniste. Pentru a evita deflaţia, va apela la tipar; va chema înapoi toate elicopterele din cele 800 de baze militare americane în străinătate; şi, dacă va fi cazul, va monetiza tot ce prinde. Realizarea sa finală va fi distrugerea prin hiperinflaţie a monedei americane, iar din cenuşa sa va răsări următoarea valută a rezervelor lumii – acea relicvă barbară numită aur.
