Federaţia Rusă are de la începutul anului 2007 o nouă doctrină militară! Publicată parţial în 23 ianuarie 2007, noua Doctrină Militară a Federaţiei Ruse înlocuieşte doctrina temporară din aprilie 2000, fiind un document permanent ce ia o formă mult mai ofensivă, chiar preemptivă, şi care are la bază câteva premise fundamentale.
În primul rând, draft-ul noii doctrine militare are la bază premisa faptului că sistemul internaţional nu mai este unul unipolar, ci unul multipolar – sau cel puţin unul care tinde în mod avansat către multipolarism – o dată cu ridicarea unor noi mari puteri cum ar fi China, Uniunea Europeană, India, precum şi prin revenirea unor vechi mari puteri, precum Rusia. Rusia îşi asumă statutul de mare putere ad initio. Mai mult decât atât, Rusia somează Statele Unite să înceteze promovarea unilateralismului în relaţiile internaţionale care nu mai este nici eficient şi nici potrivit noii configuraţii a structurii de putere la nivel sistemic. Într-un cuvânt, noua doctrină militară a Federaţiei Ruse este una revizionistă, moderată însă atât de capabilităţile limitate ale Rusiei, cât şi de interesele ce stau la baza acesteia: prioritatea maximizării securităţii naţionale (nu cea a puterii la nivel sistemic).
Potrivit noii doctrine militare ruseşti, este evidentă o modificare în ceea ce priveşte ordinea priorităţilor ameninţărilor la adresa securităţii nationale dinspre cele de ordin militar spre cele de ordin economic şi politic. Această tendinţă poate fi explicată prin faptul că, în urma crizei economice din 1998, Rusia a reuşit o revenire economică moderată, cu o creştere economică în medie cam de 6% anual, datorată în mare parte exploatării resurselor sale de gaz şi petrol. Importanţa dezvoltării economice este atât de mare pentru Federaţia Rusă încât ea este asimiliată cu recăpătarea de către Rusia a statutului de mare putere. Dezvoltarea economică este cea care permite Rusiei nu numai să îşi menţină libertatea de acţiune în politica internaţională, dar şi potenţialul militar strategic pe care l-a moştenit de la fosta URSS. Întreţinerea, precum şi reformarea şi modernizarea armatei ruseşti s-au realizat numai în baza creşterii economice din ultimii cinci-şapte ani. Federaţia Rusă înregistrează însă mari probleme şi întârzieri în reforma forţelor armate. În ceea ce priveşte nivelul politic însă, această nouă doctrină militară, care se doreşte a fi un document permanent, marchează sfârşitul tranziţiei către democraţie al Federaţiei Ruse – cel puţin pentru clasa politică şi cetăţenii acesteia –, maturitatea sa deplină în calitate de mare putere.
Este adevărat că, potrivit noii doctrine militare din 2007, ameninţările de natură militară la adresa securităţii naţionale a Federaţiei Ruse se regăsesc pe un loc secund în raport cu cele economico-politice, însă în ultimele săptămâni au existat o serie de evenimente care par să contrazică noul curs al politicii ruseşti. Astfel că anunţul Statelor Unite de a instala un sistem de apărare antirachetă în Polonia şi Cehia a determinat un răspuns prompt şi dur din partea Rusiei, exprimat atât în dicursul preşedintelui Vladimir Putin cu ocazia celei de-a 43-a Conferinţă pe Securitate Internaţională din Germania în februarie 2007, cât şi prin discursurile miniştrilor apărării Sergei Ivanov şi de externe, Sergei Lavrov, şi ale generalilor Solovtov, Mazlov şi alţii. Mai mult decât atât, ruşii au reluat cu această ocazie o ameninţare utilizată şi anterior, aceea de a se retrage din Tratatul cu privire la Rachetele cu Rază Medie (INF) semnat în 1987. Dacă în cadrul noii doctrine sunt accentuate forţele nucleare strategice ca având o importanţă crucială, în prezent armata rusă pare să se concentreze spre consolidarea segmentului de rachete de croazieră şi a rachetelor balistice cu rază medie. De pildă, armata rusă a ameninţat recent că, în eventualitatea în care americanii instalează scutul antirachetă în Europa Centrală, un sistem pe care Rusia îl percepe – pe bună dreptate – ca fiind îndreptat împotriva sa şi a arsenalului său nuclear strategic care devine astfel extrem de vulnerabil, IRBM-urile ruseşti vor fi direcţionate către ţinte din Polonia şi Cehia. Mai mult, ruşii au anunţat recent intrarea în serviciu a unui sistem de apărare antiaeriană, S-400 Triumph, eficient şi împotriva unor rachete balistice cu rază medie sau mică, conforme cu criteriile stabilite de Tratatul ABM, în vara acestui an în cadrul unui regiment din zona capitalei Moscova. A fost chiar lansată posibilitatea ca Rusia şi Statele Unite să semneze un pact de neagresiune, idee susţinută de un înalt oficial din Ministerul de Externe rus, dar care nu a fost validată de către Kremlin.
Acestea sunt doar câteva semne ale unei autopercepute deteriorări a securităţii militare a Federaţiei Ruse. Posibilitatea retragerii acesteia din Tratatul INF face ca pericolul să fie cu atât mai mare cu cât chiar Tratatul pentru Reducerea Forţelor Convenţionale în Europa semnat la începutul anilor ’90 rămâne în continuare neratificat de marea parte a semnatarelor, printre care şi Rusia, fără perspective că această situaţie să se schimbe în viitor, iar Tratatul START II expiră în 2009, fără ca până în prezent să fi avut loc negocieri cu privire la un posibil START III, situaţie datorată în mare parte refuzului Statelor Unite. O retragerea a Rusiei din INF şi din CFE, precum şi eşuarea START III ar pune cu siguranţă Europa într-o situaţie militară neplăcută şi ar echivala cu o retragere a Rusiei din dialogul strategic cu Occidentul şi cu o tensionare suplimentară a relaţiilor dintre cele două tabere. În realitate, pentru a parafraza spusele ministrului de Externe al Federaţiei Ruse, Sergei Lavrov, această situaţie va conduce la reîmpărţirea Europei în două blocuri – lucru deloc neplăcut pentru Rusia care propune chiar în noua doctrină militară din 2007 ca sistemul internaţional să fie împărţit în sfere de responsabilitate între NATO şi CSTO, două alianţe defensive. Revenirea în forţă a geopoliticii de tipul celei din timpul Războiului Rece ar trebui să îngrijoreze Statele Unite sau Occidentul în ansamblul său, lucru care până în prezent nu s-a petrecut. Există câteva motive pentru care Statele Unite nu reacţionează dur pentru a descuraja Rusia.
Primul dintre acestea ţine de capabilităţile limitate de care dispune Rusia în prezent. Forţele nucleare strategice ruseşti sunt încă masive, dar performanţele lor sunt limitate de faptul că operează cu tehnologii vechi de mai bine de 30-35 de ani. Cu excepţia celor două noi submarine strategice Dmitri Donskoy din clasa Typhoon, purtătoare de SLBM-uri Bulava, întregul arsenal nuclear rusesc datează din perioada anilor ’60-’80. Mai mult decât atât, capabilităţile ruseşti de proiectare a forţei sunt extrem de reduse. În prezent, Rusia nu mai dispune decât de un singur portavion, iar forţele aeriene ruseşti sunt dotate cu avioane de tip SU-24 Fencer, SU-25 Frogfoot, SU-27 Flancker, sau tradiţionalele MIG-uri modernizate. Reforma armatei ruseşti înregistrează progrese aproape insesizabile. Profesionalizarea este menţinută la un nivel relativ mic, iar dependenţa de conscripţie este în continuare covârşitoare mai ales la nivelul forţelor terestre. Reînnoirea echipamentelor militare este îngreunată nu numai de dimensiunile foarte mari ale armatei ruseşti care numără în prezent peste un milion de cadre (cu douăzeci de milioane de rezerve) sau de fondurile limitate, dar şi de faptul că marea parte a bugetului pentru apărare, care a crescut considerabil în ultimii patru-cinci ani, este cheltuită pe plata soldelor şi pe asigurarea unui standard minim de trai soldaţilor ruşi. Conştientizarea acestui decalaj tehnologic a determinat Rusia să crească investiţiile în cercetarea şi dezvoltarea de noi tehnologii militare care să le înlocuiască treptat pe cele vechi şi să menţină armata rusă competitivă şi eficientă împotriva ameninţărilor externe. Accentul a căzut în perioada 2000-2007 asupra arsenalului nuclear rusesc ca fiind principala garanţie a securităţii naţionale a Federaţiei Ruse, şi în mare măsură el îşi păstrează acest rol şi în noua doctrină militară din 2007. De aceea, o vulnerabilitate sporită a acestuia prin desfăşurarea de sisteme antirachetă americane în Europa Centrală face ca Rusia să se simtă atât de puternic ameninţată. În plus, accentul asupra arsenalului nuclear semnalează şi o slăbiciune puternică a Rusiei la nivel convenţional. În acelaşi timp, slăbiciunea din punct de vedere convenţional a Federaţiei Ruse este evidentă şi din restrângerea arealului strategic prin violarea căreia Rusiei i se aduce atingere la securitatea naţională şi care, potrivit noii doctrine din 2007, se restrânge considerabil fiind exprimat prin conceptul de război la graniţele Federaţiei Ruse. Acesta este motivul pentru care Moscova optează pentru o strategie de tip preemptiv, care coboară foarte mult pragul utilizării şi escaladării conflictului nuclear. Dacă în doctrina din 2000, era abandonată politica prin care Rusia se angaja să nu utilizeze prima într-un conflict armele nucleare, noua doctrină din 2007 consacră permanent această direcţie. Conceptul fundamental care stă la baza acestei noi doctrine din 2007 este cel de apărare activă, un concept ofensiv în natura sa, în ciuda numelui, pentru că el presupune utilizarea extinsă a strategiilor preemptive şi preventive.
Al doilea motiv pentru care Statele Unite nu sunt îngrijorate de comportamentul Rusiei are de-a face cu credinţa de inspiraţie neoliberală, că integrarea treptată şi lentă, dar sigură a Rusiei în lumea şi în economia politică globalizată (prin viitoarea sa accedere la OMC) va determina ca interdependenţa Rusiei de restul sistemului internaţional să fie suficient de mare încât să modereze strategiile şi interesele revizioniste ale acesteia. Economia Rusiei se dezvoltă în prezent în mare parte pe baza coloanei sale vertebrale, şi anume resursele de petrol şi gaze naturale. În realitate, întreaga creştere economică a Federaţiei Ruse de după 1998 este datorată în mare parte unei evoluţii favorabile a preţului la petrol şi gaze naturale. Problema este că, în dorinţa de a se proteja şi de a securiza sectorul industrial esenţial pentru dezvoltarea Rusiei, Moscova limitează accesul investitorilor străini pe piaţa internă de energie. Astfel că exploatarea resurselor energetice se realizează cu fonduri domestice, care sunt în definitiv limitate. În ultimii patru ani, cotele de producţie la gaz şi petrol ale Rusiei au stagnat – lucru îngrijorător mai ales pe fondul unei creşteri accentuate a consumului intern. Recent, speranţele ruşilor se îndreaptă către asiatici – mai ales către japonezi şi indieni – pentru investiţii în sectorul energetic naţional. Mai mult decât atât, acţiunile Moscovei sunt extrem de periculoase cu atât mai mult cu cât Rusia are o capacitate limitată de rafinare şi prelucrare a acestor resurse energetice, motiv pentru care ea se defineşte fundamental mai ales ca un exportator de materii prime, neinsistând asupra dezvoltării bazei industriale şi tehnologice proprii care să ajute la dezvoltarea economiei ruseşti. Fără un volum mare de investiţii străine, economia rusă va stagna sau va regresa. Salvarea pe care o poate găsi Kremlinul în exportul de armament este una dintre pârghiile de salvare trecătoare şi instabilă.
Dincolo de aceste mari vulnerabilităţi ale Federaţiei Ruse, care determină ca percepţia proprie ca mare putere internaţională să fie una cel puţin eronată şi exagerată, se ridică şi problema hotărârii de a acţiona conform cu ameninţările lansate – iar Rusia a pierdut foarte mult din credibilitate şi din puterea factorului său de descurajare prin faptul că de-a lungul anilor ’90 şi până în prezent a lansat o mulţine de ameninţări pe care niciodată nu le-a dus la îndeplinire. În concluzie, renaşterea Rusiei predicată cu atât entuziasm este încă destul de departe, în ciuda unor progrese moderate pe care Federaţia Rusă le-a făcut în ultima decadă!
