Îmbogățirea nu aduce glorie. Conștient de faptul că cei mulți vor rămâne în urmă, iar acest lucru se va transforma într-o problemă la un moment dat, Deng Xiaoping a inițiat reformele care au asigurat renașterea economică a Chinei. Din anumite puncte de vedere Deng a avut o sarcină ușoară în comparație cu problemele pe care Xi Jinping trebuie să le înfrunte.
Introducere în lumea fenomenului Kangbashi
Atunci când ai pârghiile puterii este mult mai ușor să inițiezi programe menite să asigure dezvoltarea economică, decât să gestionezi dificultățile care apar atunci când creșterea trebuie să fie sustenabilă. Xiaoping nu a trebuit să aibă o viziune focalizată asupra problemelor economice, ci inițiativele sale s-au concretizat în politici generale: descentralizare economică, încurajarea proprietății private și liberalizarea unor regiuni pentru a atrage capitalul străin și pentru a experimenta mecanismele pieței libere. Trecerea timpului face ca problemele să fie mai punctuale, mai specifice și din acest motiv politicile adoptate trebuie să răspundă acestui proces de miniaturizare. La ora actuală, în China, s-au trezit la viață mecanisme care pe termen lung vor avea efecte dramatice dacă nu vor fi gestionate eficient. Aserțiunea conform căreia economia chineză este atât de mare și dezvoltată, încât este imposibil să intre în colaps nu ar trebui să ofere nici o asigurare: așa s-a spus și despre Lehman Brothers, așa au gândit și belgienii de la Dexia sau analiștii pieței imobiliare din Statele Unite. Au fost greșeli ale căror șocuri financiare au generat frică în piețe, banii s-au evaporat, bursele au intrat în declin și clasa mijlocie a fost cea care a amortizat majoritatea loviturilor.
Xiaoping spunea la un moment dat: Black cat, white cat. What does it matter what color the cat is as long as it catches the mice? Poate a pierdut prea mult timp în compania lui Machiavelli, dar această afirmație este perfect valabilă. Dacă continuăm pe linia metaforei lui Xiaoping, putem observa că economia chineză trece printr-o transformare: dintr-o pisică agilă se transformă într-o bicicletă supra-încărcată. Această biciletă se va răsturna în momentul în care liderii de la Beijing se vor opri din pedalat. Din 79 și până astăzi creșterea chineză s-a transformat în sine într-un precedent, chiar miraculos am putea spune. Majoritatea celor care vorbesc despre viitorul Chinei o fac în termeni și numere pozitive. De exemplu, Robert Fogel susține că până în 2040 creșterea economică va fi de 8%/an și din acest motiv China va fi de două ori mai bogată decât Europa (calculele sunt făcute în per capita); PIB-ul țării va reprezenta 40% din cel global în comparație cu 14% cel american și 5% cel european. Optimismul acestor analize nu ridică un semn de întrebare în ceea ce privește pregătirea celor care le creionează, ci semnele de întrebare apar la nivelul principiilor care le modelează gândirea. Experiența trecutului nu oferă garanții pentru câștigurile din viitor. Este foarte adevărat că economia chineză s-a dezvoltat într-un mod excepțional în ultimele decade, dar lucrurile se schimbă; lucrurile pot merge prost. Aceste previziuni sunt mult prea simpliste pentru că se bazează de cele mai multe ori pe indicatori cantitativi. Aceștia nu surprind schimbările structurale și vulnerabilitățile existente în sistem.
De ce avem nevoie de sustenabilitate?
Experții de la World Economic Forum apreciază că în anul 2013 ne vom confrunta cu următoarele trei riscuri geopolitice: Primăvara Arabă, criza datoriilor suverane din Uniune și sistemul economic al Chinei.
Pe baza previziunilor WEF, această lucrare pleacă de la următoarea ipoteză: un posibil colaps al sistemului economic chinez va fi produs de mecanisme endogene, însă efectele sale vor trece de granițele fizice ale statului și pot trimite întreaga economie globală în recesiune. Susținerea acestei ipoteze este determinată de trei mari fenomene:
- vectorii dominației economice proiectați de China la nivel internațional nu sunt sustenabili – succesul Statelor Unite ca și superputere globală a fost determinat de capacitatea americanilor de a inspira legitimitate; China nu exportă valori și idei, ci exportă fonduri suverane masive, însă acești bani nu le vor aduce legitimitatea de care au nevoie pentru a se încorona ca o superputere a lumii;
- strategia economică chineză este defectuoasă – pe termen lung politica economică polarizează socieatea și înlesnește apariția corupției structurale;
- inegalitatea creată de sistemul economic determină instabilitate și transformă societatea într-un model similar cu cel pe care mișcarea Occupy Wall Street îl condamna (1% versus 99%).
Să ne temem de ziua când bula chineză se va sparge…
În ultima perioadă s-a vorbit foarte mult despre bula imobiliară chineză, însă nimeni nu a făcut nici o predicție despre momentul în care aceasta se va sparge. Singurul moment în care se poate spune că o bulă imobiliară sau speculativă s-a spart este exact după ce acest lucru s-a întâmplat. Asta nu trebuie să ne împiedice să construim raționamente și să avansăm ipoteze.
În 2004, 30% din creșterea produsului intern brut a fost asigurată de piața imobiliară. Mai mult decât atât în ultimii 11 ani, în orașele importante ale Chinei, prețurile au crescut cu 30%.
La ora actuală piața imobiliară chineză și politicile ei alimentează o bulă. Existența ei reprezintă o vulnerabilitate structurală de securitate pentru China. Bula imobiliară este definită printr-o creștere masivă a prețurilor unui bun, într-un proces susținut. Așteptările inițiale ale jucătorilor din piață cresc și din acest motiv noi cumpărători sunt atrași de oportunitățile pieței. Majoritatea celor care își fac intrarea pe piața sunt speculatori interesați în obținerea profitului și nu sunt interesați în utilizarea bunului respectiv sau în capacitatea acestuia de produce profit pe termen lung.
Există câteva metode prin care se poate evalua dacă prețul unui bun/serviciu este supus influenței unei bule speculative. Metoda cea mai des utilizată reprezintă descompunerea prețului bunului în preț fundamental și în componente nefundamentale. Valoarea componentei nefundamentale este direct proporțională cu mărimea bulei speculative. Prețul fundamental și componenta nefundamentală sunt variabile neobservabile în cadrul peisajului economic. Din acest motiv trebuie analizați indicatorii apropiați: volumul schimburilor comerciale în domeniu și volatilitatea prețului.
Din cauza creșterii accelerate ale prețurilor la imobiliare în 2011, în Shanghai au fost tăiate cu 35%. Această decizie politică a fost luată pentru că salariile nu reușeau să se mențină la nivelul creșterii prețului la locuințe. Acest lucru s-a întâmplat și în Beijing. Această decizie a declanșat o reacție în lanț ale cărui efecte s-au simțit în toate colțurile lumii. Diminuarea prețurilor la locuințe a scăzut cu 15% producția de oțel și 1/3 din producătorii de oțel au început să piardă din bani. Căderea construcțiilor în China trimite unde de șoc la minele de fier din Australia și Brazilia, minele de cupru din Chile și la industriile explotatoare de lemn din Rusia și Canada.
Investiții excesive
China nu este primul stat asiatic care investește masiv în propria economie. În anii 90 numeroase state au adoptat o asemenea strategie, însă efortul lor s-a încheiat cu o criza financiară. Au existat momente în care China și-a reinvestit până la 50% din PIB în capital nou. Nici o țară nu poate fi productivă în asemenea condiții pentru că intră în zodia supra-capacității și a creditelor neperformante.
Orașul Kangbashi aparține de prefectura Ordos – o regiune bogată în cărbuni și gaze naturale. Acest oraș este arhetipul strategiei economice nesustenabile promovate de China. După investiții de miliarde de dolari, construcția orașului a fost finalizată. Acesta este capabil să găzduiască peste 1 milion de locuitori, însă până acum are doar 30.000 de locuitori. Kangbashi este unul dintre orașele fantomă ale Chinei. Este expresia unor proiecte megalomane care au scopul de a produce locuri de muncă și de a susține creșterea economică și…atât.
Aceste proiecte masive nu fac altceva decât să alimenteze probleme structurale produse de această strategie economică în ansamblul său: polarizarea veniturilor, o plasă socială de protecție nedezvoltată, implicarea excesivă a statului în anumite sectoare ale vieții sociale, susținerea unor industrii ineficiente atât în raport cu mediul înconjurător, cât și în raport cu eficiența în producție, slaba domnie a legii din anumite regiuni sau poluarea.
Printr-o exprimare metaforică, fenomenul Kangbashi este mecanismul care susține ipoteza conform căreia economia chineză va intra într-o perioadă de stagnare și dacă vulnerabilitățile sistemice nu sunt înlăturate, un colaps al Chinei este posibil. Acesta este motivul pentru care previziunile optimiste ale viitorului Chinei sunt greșite. Sunt mult prea simple și tind să ignore barierele economice, politice și sociale pe care China le va avea în drumul său spre câștigarea statutului de superputere.
Într-o tranșare simplistă, un stat pompează bani în economie având în minte două finaluri posibile. Fie investește pentru a-și asigura cifrele pozitive – aceasta este politica actuală a Chinei, fie investește pentru a răspunde la necesitățile oamenilor. China ar trebui să-și schimbe paradigma economică și să încerce să răspundă la nevoile individului pentru că la acest nivel sunt adevăratele vulnerabilități ale leninismului de piața. În China există un doctor de familie la 22.000 de persoane, în fiecare an 656.000 de oameni mor din cauza poluării aerului și alți 95.600 din cauza surselor de apă poluate. Se estimează că aproximativ 300 de milioane de oameni folosesc surse de apă contaminate cu substanțe nocive.
Aceasta nu este o imagine potrivită pentru statul care vrea să se transforme în hegemonul planetei.
După cum am văzut, China investește foarte mult și în afara granițelor sale. Dintr-o perspectivă totală această politică nu poate fi catalogată ca fiind eficientă sau defectuoasă. Achiziționarea unui pachet de acțiuni la o companie precum Morgan Stanley este o manevră eficientă, dar ea nu aduce prestigiul de care are nevoie o viitoare superputere. Implicarea în țări sărace alături de susținerea unui pachet de principii – acestea sunt acțiunile care aduc legitimitate. În Brazzaville, ca și străin ești întâmpinat cu Ni hao de către copii congolezi. China s-a implicat foarte mult în Africa în construirea a unei game largi de facilități: proiecte imobiliare, infrastructură rutieră, telecomunicații, baraje, parcuri de distracții. Pe moment a câștigat putere și influență în Africa, însă folosind cartea de neo-colonialismul economic face aceleași greșeli ca și Occidentul. Corupția, instabilitatea politică, dificultățile de natură geografică, lipsa unei educații adecvate – toate aceste aspecte vor eroda influența câștigată de China cu miliarde de dolari.
Cum abordăm fenomenul Kangbashi?
Conform Băncii Mondiale între toate statele care au fost capabile să asigure creșteri economice sustenabile există 5 similitudini: exploatarea oportunităților oferite de economia mondială; stabilitate macroeconomică; nivel ridicat al investiților; piețele au posibilitatea să disperseze resursele și bunăstarea; guverne capabile.
Pentru a se menține China are nevoie de două lucruri: import de know-how și exploatarea cererii, altfel spus susținerea consumului. Importul de know-how asigură eficiență în producție și transformă inovația într-un motor al economiei. Exploatarea cererii orientează economia spre producerea acelor bunuri și servicii care sunt necesare populației și în consecință multe din problemele prezentate mai sus se vor diminua: această strategie este eficientă pentru că menține investițile ca și pilon central al economiei, însă ele sunt orientate spre individ și nu spre stat. Să luăm exemplul penuriei de medici de familie: exploatarea cererii va determina guvernul să se concentreze pe atragerea tinerilor spre medicină, pregătirea lor, creșterea numărului de complexe medicale, dotarea și întreținerea lor – investițile se fac în continuare, se fac atât în capital uman cât și material, și sunt pentru comunitate și nu în detrimentul ei.
Inovația trebuie să devină un motor al economiei. Inovația este asociată puternic cu spiritul antreprenorial. Inițiativele antreprenorilor individuali sau ale grupurilor de dimensiuni reduse nu sunt stimulate puternic de Beijing. În domeniul marilor corporații s-a dovedit că inovația este un catalizator pentru dezvoltare și creșterea profitului. Acest lucru nu ar putea să fie valabil și pentru micii antreprenori? Este foarte adevărat că o corporație dispune de resurse și de o rețea capabilă să le utilizeze. Antreprenorii individuali nu dispun de aceste capabilități, dar statul ar trebui să le ofere resursele și rețelele necesare.
Încurajarea acestor inițiative oferă în primul rând o simplificare și o descentralizare a procesului decizional. În situația în care antreprenoriatul local este vârful de lance al economiei atunci birocrația se va reduce iar liderii de la Beijing vor avea două îndatoriri: sa sculpteze decizii politice generale și să lase finisarea lor în mâinile antreprenorilor locali în funcție de nevoile specifice ale regiunii și să verifice modul de aplicare al fiecărui program implementat. Asemenea structuri sunt orientate spre acumularea de know-how. Know-how-ul este poarta unui stat spre eficiență, spre productivitate și evoluție. Alte beneficii determinate de această orientare sunt de natură organizațională: creșterea toleranței în fața eșecului și orientarea procesului de inovație spre atingerea scopurilor organizaționale.
Un asemenea plan, bine structurat și implementat, bazat pe descentralizare masivă, orientare spre individ, inițiativă antreprenorială, nu reprezintă altceva decât un proces de democratizare prin inovație bazat pe ancore de securitate economice. În cazul de față antreprenorii locali sunt cei care ar trebui să se transforme în ancore de securitate. O asemenea viziune este incompatibilă cu perspectiva liderilor actuali ai Chinei pentru că o destructurare a sistemului de o asemenea magnitudine se poate transforma într-o criza teribilă pentru Beijing – pierderea controlului asupra țării. Orice reformă își are riscurile ei, trebuie doar să fi pregătit să le trimiți la tratament.
Deng spunea că îmbogățirea nu aduce și glorie, dar poate că acest lucru nu e atât de relevant față de ceea ce a spus în 82: obiectivul socialismului este prosperitatea întregului popor, nu polarizarea societății. Oare liderii din Politburo își mai amintesc lucrul acesta?
