România a organizat summitul de lansare a Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, eveniment la care au participat şefi de state, miniştri de Externe şi reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale. Deşi se dorea un eveniment care să-i reunească la aceeaşi masă pe principalii jucători care decid politica geostrategică în zona Mării Negre, la Forum nu au participat cei mai importanţi dintre aceşti actori. În plus, discuţiile avute cu ocazia summitului nu au abordat tocmai cele mai stringente probleme politice şi economice aflate în desfăşurare în zona Mării Negre. În aceste condiţii, cum poate fi caracterizat bilanţul Forumului Mării Negre? Se putea mai mult? Care sunt şansele de reuşită ale implicării României în problemele specifice acestei zone?
Declaraţia finală a summitului stabileşte crearea Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat ca “platformă destinată definirii unei viziuni comune a dezvoltării democraţiei şi economiei de piaţă”. În declaraţie se precizează că necesitatea lansării acestei iniţiative de cooperare regională vine din “interdependenţa” ţărilor din zona Mării Negre, dar arată că aceste state trebuie să urmărească asigurarea păcii, stabilităţii, prosperităţii şi relaţiilor de bună vecinătate şi prin utilizarea eficientă a celorlalte forme deja existente în regiune, cu precădere Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră. Documentul final al reuniunii de la Bucureşti arată că provocările la adresa securităţii şi stabilităţii regionale -terorismul, poluarea, calamităţile naturale, traficul ilegal, crima organizată, dar şi “conflictele nerezolvate” – necesită “o nouă strategie a ţărilor din zonă, orientată spre acţiune”.
Poate cea mai importantă concluzie care a reieşit în urma summitului şi care a dat naştere la numeroase comentarii se referă la viitorul Forumului. Conform aceleiaşi declaraţii, “Forumul Mării Negre nu va avea structuri permanente şi nu va duplica activităţile mecanismelor de cooperare deja existente în regiune, cadrul său operaţional urmând să fie flexibil şi minimal, bazat în principal pe parteneriate”.
La Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat au participat: Robert Kocharian, preşedintele Armeniei; Ilham Aliyev, preşedintele Azerbaidjanului; Mihail Saakaşvili, preşedintele Georgiei; Vladimir Voronin, preşedintele Republicii Moldova; Viktor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei. Toate aceste state au diferite conflicte politice, teritoriale sau economice, fie între ele, fie cu alte state, în principal Rusia şi Turcia. Aceste din urmă ţări, precum şi Bulgaria au fost practic marii absenţi ai reuniunii de la Bucureşti. Turcia şi Bulgaria au fost reprezentate de oficiali guvernamentali, în timp ce Rusia a fost reprezentată de ambasadorul său la Bucureşti. Chiar înainte de deschiderea Forumului, administraţia de la Moscova l-a caracterizat drept o dublură a structurilor deja existente, ceva abstract şi vag. Reţinerea Rusiei poate fi explicată şi prin faptul că pe agenda reuniunii figura, chiar dacă în final nu s-a discutat, problema construirii unor coridoare alternative de pompare a petrolului şi gazelor din Asia Centrală şi Marea Caspică spre Europa. Problema este extrem de delicată, iar Rusia nu doreşte să împartă cu nimeni din profitul rezultat în urma construirii unor astfel de conducte de transport al petrolului caspic.
În ciuda unor declaraţii care au stârnit nemulţumirea Moscovei (de exemplu celebra afirmaţie “Marea Neagră – lac rusesc”), preşedintele României, Traian Băsescu, a recunoscut, cu ocazia reuniunii de la Bucureşti, importanţa rolului Rusiei în regiunea Mării Negre. “România consideră că nici un proces de cooperare în regiunea Mării Negre nu poate fi complet fără aportul substanţial al Rusiei şi ne aşteptăm ca Federaţia Rusă să răspundă interesului manifestat de noi, având în vedere resursele generoase de care dispune în multiple domenii”, a spus Traian Băsescu. Invitaţia şi aprecierile lansate de preşedintele României au fost primite de ambasadorul rus la Bucureşti, Aleksandr Tolkaci, cu destul de multă răceală. În opinia lui Tolkaci, care de altfel se afla la finalul mandatului de ambasador, ideea preşedintelui Traian Băsescu “este bună, dar astăzi au fost, probabil, prea multe iniţiative”.
Din acest punct de vedere, se ştie că, în regiunea Mării Negre, funcţionează mai multe iniţiative de cooperare politică şi economică, printre care Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (BSEC), Euroregiunea Marea Neagră şi Conferinţa Regiunilor Maritime Riverane din Europa. În plus, din 1999 funcţionează şi Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre. În aceste condiţii, multitudinea de iniţiative legate de dezvoltarea regiunii Mării Negre nu va atrage participarea jucătorilor importanţi din regiune, în special Rusia şi Turcia, care preferă să-şi urmărească propriile interese în regiune, fie prin intermediul acestor iniţiative, fie prin iniţiative proprii.
Chiar dacă Rusia nu mai este acea superputere de dinainte de 1990, ea continuă să joace un rol extrem de important în zona Mării Negre. Împreună cu Rusia, regiunea Mării Negre este controlată şi influenţată în luarea deciziilor de alte două ţări, Turcia şi Ucraina. Rusia continuă să vadă bazinul Mării Negre ca o zonă de interes strategic. În plus, Moscova nu doreşte să abandoneze poziţiile deţinute în zona Mării Negre, care oferă Rusiei controlul direct al rutelor de transport energetic dinspre Asia către Europa. Faptul că Rusia nu cedează poziţia deţinută în regiune este dovedit de interesul sporit arătat în continuare pentru menţinerea puternicei flote ruseşti din Marea Neagră. Rusia se bazează, de asemenea, pe faptul că are un cuvânt greu de spus în Consiliul de Securitate al ONU, având drept de vot. Totuşi, cea mai importantă armă pe care Rusia nu va ezita să o folosească în disputele din regiune este arma resurselor imense pe care le deţine, în special petrol şi gaze. Robinetul resurselor energetice a fost, este şi va fi în continuare marele avantaj pe care Moscova îl deţine în încercarea de a-şi impune punctul de vedere.
La rândul său, Turcia joacă un rol important în regiunea Mării Negre, colaborând extrem de bine cu Rusia în privinţa securizării strâmtorilor, flota turcă fiind în continuă dezvoltare. Chiar dacă este stat membru NATO, Turcia nu ezită să facă propria politică în regiunea Mării Negre. În ceea ce priveşte Ucraina, care a fost prezentă la Bucureşti la nivel înalt, aceasta pare ceva mai apropiată de interesele României în regiune. Nu trebuie însă uitat că România şi Ucraina nu au rezolvat încă problema Canalului Bâstroe. În plus, situaţia politică internă de la Kiev este în continuare extrem de instabilă, cu consecinţe imprevizibile în planul politicii externe. În aceste condiţii, România nu se simte deloc bine având în vedere influenţa celor trei ţări în zona Mării Negre. Lucru care s-a văzut şi cu ocazia Forumului Mării Negre, neglijat de Rusia şi Turcia.
Tot la capitolul nerealizări ale Forumului se poate trece tăcerea în jurul unor probleme concrete şi în derulare în zona Mării Negre. Deşi au fost prezenţi actori implicaţi, cum ar fi Vladimir Voronin, preşedintele Republicii Moldova, şi Viktor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei, chestiunea transnistreană nu a fost abordată. În continuare se preferă ca problemele din Transnistria să fie discutate departe de o posibilă implicare a României. În plan economic, proiectul Nabucco, extrem de important pentru dezvoltarea resurselor energetice ale regiunii, nu s-a aflat pe agenda discuţiilor.
Poate singurul aspect pozitiv al Forumului Mării Negre a fost posibilitatea oferită preşedintelui azer, Ilham Aliyev, şi celui armean, Robert Kocharian, de a discuta, face to face, problema spinoasă a enclavei Nagorno-Karabah. Totuşi, nu s-a ajuns la un acord între cei doi, poziţiile Armeniei şi Azerbaidjanului în chestiunea Nagorno-Karabah rămânând diametral opuse. În vreme ce Robert Kocharian a susţinut că locuitorii din Nagorno-Karabah şi-au exercitat dreptul la autodeterminare, Ilham Aliyev a declarat ferm că “integritatea teritorială a Azerbaidjanului este recunoscută şi nu poate face obiectul negocierilor”.
Discuţia dintre preşedinţii azer şi armean pare a fi cel mai important şi poate singurul aspect pozitiv al Forumului Mării Negre. În rest, atâta timp cât la o reuniune care dezbate problemele din regiunea Mării Negre nu participă actorii importanţi, nu se poate spune că a fost un succes. Deciziile importante pentru această regiune continuă să se ia în altă parte decât prin intermediul acestor iniţiative de cooperare, la care, iată, nu participă actorii cu greutate. Viitorul nu sună deloc bine pentru România, care, în perspectiva aderării europene, va aduce graniţa Uniunii Europene la ţărmul Mării Negre şi va trebui să stabilească relaţii de colaborare cu Rusia şi Turcia, ţări care fac politica concretă în regiune.
