Imediat după venirea sa la putere, în ianuarie 1933, Hitler afirma că în relaţiile Germaniei cu statele Europei Centrale şi de Est: “Comerţul exterior trebuie să fie, în primul rând, un mijloc al politicii externe”.
Altfel spus, relaţiile economice cu Germania erau condiţionate de o politică prietenoasă faţă de cel de-al Treilea Reich. Destul de rapid, dezideratul enunţat de Hitler a devenit realitate (vezi cazurile Iugoslaviei şi României; prima a intrat în orbita economică a Germaniei încă din 1934, cea de-a doua, şase ani mai târziu, în 1939). Bunele relaţii economice au atras după sine dezgheţul în relaţia politică bilaterală.
Ministerul de Externe şi al… Energoresurselor
Departe de noi gândul de a-l asocia pe preşedintele Vladimir Putin lui Hitler. Am făcut apel la o realitate istorică trecută – chiar dacă ea face referire la istoria Germaniei – pentru a putea înţelege mai bine demersurile liderilor ruşi în aşa-numita “criză a gazului”, care a tensionat relaţia ruso-ucraineană şi a readus în actualitate, în dezbaterile purtate la nivel european, problema dependenţei energetice faţă de Rusia a bătrânului continent.
Un lucru este de neînţeles în analizele şi comentariile – româneşti şi străine – pe această temă: din atitudinea celor care s-au pronunţat pe marginea “crizei gazului” se face simţită nedumerirea amestecată cu uimirea. Adică o neînţelegere a atitudinii adoptate de Rusia, dublată de sentimentul unui gest imprevizibil. Ar mai putea fi adăugată supărarea pe Rusia, percepută de toată lumea ca un Goliat supărat, capabil să închidă în orice moment robinetul de gaz.
Dacă s-ar fi urmărit declaraţiile făcute de reprezentanţii elitei politice şi economice ruse pe marginea acestei probleme, atunci, cu siguranţă, atitudinea adoptată de Rusia faţă de Ucraina, la sfârşitul anului 2005 şi primele zile ale lui 2006, ar fi putut fi mai lesne de înţeles. Astfel, într-un document privind politica de securitate naţională, adoptat la 3 octombrie 1999 de către premierul de la acea vreme al Rusiei, Vladimir Putin, document care, ulterior, a devenit lege, fiind unul din primele acte semnate de acesta în calitate de preşedinte, se afirma: “(…) să creăm un domeniu economic unic cu membrii Comunităţii Statelor Independente”, adică fostele republici sovietice, mai puţin statele baltice. Este adevărat că în document nu este specificat ce se înţelege prin “domeniu economic unic” şi dacă acest obiectiv este unul strict economic. De atunci şi până în prezent, Rusia a acţionat constant în această direcţie, folosind o gamă largă de instrumente pentru atingerea obiectivului enunţat în 1999. Unul dintre ele a fost şi vânzarea gazului la un preţ mult mai mic în comparaţie cu cele practicate de Rusia în relaţia comercială cu statele Europei Occidentale (v. tabelul). Cu excepţia Germaniei, cu care Rusia are o relaţie specială, preţurile practicate de Rusia faţă de fostele republici sovietice atestă clar politica specială a Moscovei în raport cu acest spaţiu. Se pare că noii lideri, care au venit pe valul revoluţiilor din 2004, nu au înţeles că, în pofida sprijinului acordat de Occident şi a dorinţei acestora de a se integra în structurile politice, economice şi militare occidentale, principalul lor partener economic rămâne Rusia, iar aceasta nu va tolera nici un moment desprinderea lor din orbita sa. Anul trecut, când relaţiile Moscovei cu statele baltice şi Polonia au fost tensionate ca urmare a disputelor privind culpabilitatea atribuită Moscovei în vicisitudinile abătute asupra acestor ţări în anii celui de-al doilea război mondial şi la începutul perioadei postbelice, Kremlinul nu a ezitat să pună în practică proiectul de construire a unui nou gazoduct (Gazoductul Nord-European), care exclude Polonia, statele baltice şi Ucraina de pe traseul gazului spre Europa (deocamdată, gazul rusesc spre Europa este exportat prin intermediul a două gazoducte: “Iamal-Europa” şi “Soiuz”).
“Imperialismul liberal”
Câţiva ani mai târziu, mai precis la 1 octombrie 2003, Anatoli Ciubais, artizanul privatizării ruseşti şi unul dintre reprezentanţii actuali cei mai de seamă ai liberalismului rus – între altele el deţine şi funcţia de preşedinte al consiliului director al companiei ruse de electricitate RAO “EES Rossii” -, a publicat un lung articol în cotidianul “Nezavisimaia Gazeta”, intitulat “Misiunea Rusiei în secolul XXI”. Pronunţându-se pe marginea securităţii Rusiei, Anatoli Ciubais se postează în descendenţa ideatică a lui Vladimir Putin, deşi, din punct de vedere politic, cei doi se situează în tabere diferite: “Rusia reprezintă liderul unic şi firesc în întreg spaţiul CSI atât din punctul de vedere al volumului economiei sale, cât şi din cel al nivelului de trai al cetăţenilor săi. De aceea, de la constatarea faptelor voi trece la stabilirea obiectivelor. Rusia nu numai că este un lider, dar ea poate şi trebuie să-şi sporească şi să-şi consolideze, prin toate mijloacele, poziţia sa de lider în această parte a planetei, pentru următorii 50 de ani”. Cum ar putea fi atins acest obiectiv? Dacă în perioada Rusiei secolului al XIX-lea, ortodoxismul (“Moscova, a treia Romă”) şi panslavismul au fost intrumentalizate de politica externă rusă, iar în secolul XX, Rusia sovietică a propus lumii mesianismul revoluţionar al ideologiei marxiste (“Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”), pentru secolul XXI Anatoli Ciubais propune “imperialismul liberal”, care să ajute la edificarea unui “imperiu liberal”. Prin ce instrumente ar putea fi pus în practică proiectul propus de A. Ciubais? Răspunsul îl oferă tot el: “Statul rus poate şi trebuie să contribuie la expansiunea afacerilor ruse în ţările vecine atât în sfera comerţului, cât şi în cea a dobândirii de active economice”.
Întorcându-ne la “criza gazului”, este necesar să amintim că Rusia este singurul şi cel mai important furnizor de petrol şi gaze naturale dintre statele membre ale G-8. (Între altele, la întrunirea grupului G-8, care va avea loc în ianuarie a.c., principala temă de pe agenda discuţiilor va fi securitatea energetică. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că Rusia, prin Vladimir Putin, va deţine preşedinţia acestui grup, discuţiile vor dobândi o importanţă şi mai mare.) Rusia extrage zilnic 9,3 mln. barili de petrol şi 1,6 mld. mł de gaze naturale. Spre comparaţie, Statele Unite, celălalt mare producător de petrol al G-8, extrage zilnic circa 5,4 mln. barili de petrol şi 0,6 mld. mł de gaze naturale, dar importă zilnic 12,1 mln. barili de petrol şi produse petroliere şi 0,3 mł de gaze naturale. Rezervele de petrol ale Rusiei se ridică la 72 mld. barili de petrol şi aproximativ 50 trilioane mł de gaze naturale. Rezervele de gaze naturale ale Rusiei sunt cele mai mari din lume, ea reprezentând un fel de “Arabia Saudită a gazelor naturale”. În privinţa rezervelor de petrol, Rusia se situează pe locul trei în lume, după ţările din Orientul Mijlociu şi Venezuela. Credem că liderul oricărui stat, care ar avea la îndemână un astfel de instrument, ar da dovadă de lipsă de realism politic dacă nu l-ar utiliza în relaţiile internaţionale. (E de ajuns să amintim, în acest sens, criza petrolului din 1973, în cursul căreia statele membre ale OPEC au redus, iniţial, producţia de petrol, pentru ca, ulterior, ţările arabe producătoare şi exportatoare de petrol să dubleze preţul aurului negru ca represalii împotriva statelor occidentale, care sprijiniseră Israelul. După cum remarca cunoscutul analist francez de politică externă André Fontaine, statele producătoare “descoperiseră forţa, ca armă, a petrolului”).
Preţul “revoluţiei portocalii”
Întrebarea care se pune este de ce Rusia a decis să schimbe preţul gazelor naturale pentru statele cărora, până anul trecut, ea îl vindea la un preţ foarte redus? Răspunsul este simplu: pentru că s-a schimbat ţara (Ucraina). La un an după “revoluţia portocalie”, desfăşurată împotriva voinţei Kremlinului, am putea spune că revoluţionarilor de la Kiev le-a fost trimisă nota de plată. Altfel spus, dacă tot s-a terminat prietenia, Ucraina întorcând spatele Moscovei, atunci au fost eliminate şi reducerile. Şi toate acestea pentru că Ucraina a refuzat să mai fie parte a Spaţiului Economic Unic (alături de Rusia, Belarus şi Kazahstan) şi pentru că şi-a manifestat dorinţa de a accede în NATO. Co-preşedintele Consiliului pentru strategie naţională din Moscova, Iosif Diskin, susţine că armata ucraineană avea nevoie de sume mari de bani pentru a fi dotată, astfel încât să atingă standardele NATO. Aceşti bani ar fi putut fi obţinuţi din preţul mic plătit de Ucraina pentru gazele naturale importate din Rusia (potrivit calculelor părţii ruse, suma ar reprezenta 3,6 mld. dolari, la care s-ar adăuga încă un miliard, sub forma impozitelor plătite Ucrainei de către Rusia). Se pare că pentru Rusia a fost picătura care a umplut paharul şi, în pofida faptului că preţul pe care Ucraina îl plătea pentru gazul importat din Rusia (50 de dolari/1000 mł) era valabil până în 2009, a decis să treacă la represalii.
Putem sau nu putem să fim de acord cu poziţia de forţă adoptată de Rusia în raport cu fostele republici sovietice. Se pare însă că atât cei care s-au pronunţat pe marginea “crizei gazului”, cât şi cei care au acuzat Moscova de şantaj, au uitat că: a) realismul politic domină în relaţiile internaţionale; şi b) atâta timp cât vor exista schimburi economice internaţionale, fiecare stat vinde cât vrea, cum vrea şi cui vrea. Este, practic, regula de aur pe baza căreia funcţionează economia de piaţă. În privinţa autorităţilor de la Kiev, avem impresia că ele au uitat acest lucru, deşi economia ucraineană a fost declarată “economie de piaţă funcţională”.
