Zidul Berlinului nu a căzut. El a fost dărâmat. Iar cei care l-au dărâmat ar vrea să creadă că el a căzut de la sine sub presiunile unei ipotetice naţiuni germane care a aşteptat, suferind în tăcere, momentul izbăvirii. Cercetătorii germani sunt însă de altă părere: în anii ’80, RFG intrase de mult într-o eră post-naţională, naţiunea germană fiind o idee cu totul străină emoţional pentru generaţia postbelică. Zidul Berlinului a fost dărâmat, dar de o parte şi de alta a lui nu se afla poporul german.
Cu toţii ne amintim momentele de o încărcătură emoţională maximă asociate cu căderea Zidului Berlinului. Mass-media şi clasa politică au ştiut să exploateze momentul, să-l învăluie în cuvinte şi imagini antologice. Părea exact minunea pe care germanii, atât estici, cât şi vestici, o aşteptau cu sufletul la gură de aproape o jumătate de secol. Pentru un român trăind în atmosfera suprasaturată de naţionalism a anilor ’80, căderea Zidului, reunificarea Berlinului şi, prin urmare, a Germaniei păreau a fi un moment de genul 1918 sau, şi mai bine, 1859: momentul în care poporul îşi ia destinul în propriile mâini, seacă Milcovul dintr-o sorbire şi modifică harta Europei prin forţa voinţei sale.
Toate aceste imagini romantice sunt, bineînţeles, foarte îndepărtate de realitate. Reunificarea Germaniei în 1990, ca şi crearea României Mari la 1918 au fost acte mai degrabă politice decât rezultate ale ,,voinţei populare”. Ceea ce este specific în cazul Germaniei este că, pentru o bună parte a populaţiei vest-germane, reunificarea a reprezentat un adevărat şoc, realizarea unei idei care le era total străină şi pentru care nu simţeau nici un fel de afinitate. Este vorba mai ales de clasa de mijloc vest-germană, eventual şi cu educaţie universitară, care, începând, din anii ’50, intrase într-o ,,eră post-naţională”. Cercetătoarea germană Hanna Schissler a scris despre acest tip special de post-naţionalism vest-german ,,care se exprima prin faptul că naţiunea era în mod clar şi persistent un non-topic pentru mulţi din generaţia postbelică.”
,,Diviziunea Germaniei este pedeapsa pentru Auschwitz”
Cu alte cuvinte, ideea de Germania nu mai însemna nimic pentru un vest-german de rând născut după al doilea război mondial. Cel mult, Germania reprezenta ideea criminală care născuse nazismul, războiul şi Holocaustul – un trecut pentru care RFG încă făcea penitenţă în faţa Europei. Celebra afirmaţie a lui Günter Grass – ,,Diviziunea Germaniei este pedeapsa pentru Auschwitz” – explică naşterea acestui tip de post-naţionalism în Republica Federală Germană. Singurul mod de a putea trăi cu o astfel de ,,moştenire” este plasarea ei în contul unei entităţi ipotetice, Germania, care, de fapt, nu mai există. De cealaltă parte a Zidului Berlinului, explicaţiile au fost ceva mai uşoare. Dacă Germania de Vest a acceptat partea de vină care-i revenea pentru cel de-al doilea război mondial şi pentru Holocaust, Republica Democrată Germană a ales să se prezinte ca acea pare a Germaniei care a rezistat fascismului şi să arunce pisica moartă în curtea RFG.
Astfel, pentru est-germani, vesticii erau foştii nazişti, iar, pentru vest-germani, vecinii lor estici, erau, pur şi simplu, o altă ţară. Un sondaj efectuat în anii ’80 în RFG arată că peste 50% din tinerii de atunci considerau RDG o ţară străină, în timp ce, printre cei trecuţi de 60 de ani, doar 15% aveau această părere.
Doi vest-germani luaţi prin surprindere
Hanna Schissler se afla la Washington D.C. în momentul ,,căderii Zidului”. Iată cum descrie ea evenimentul şi emoţiile aferente pe care le-a încercat: ,,Fiind un cetăţean vest-german, eram des întrebată în acele zile dacă sunt emoţionată în legătură cu căderea Zidului sau – şi mai des – se presupunea că trebuie să fiu. Mă simţeam oarecum vinovată pentru că nu reuşeam să le ofer emoţiile pe care ei le aşteptau. […] Am aşteptat în van ca sentimentele de exuberanţă să iasă la suprafaţă. În schimb, eram incredibil de confuză şi, cu cât procesul de unificare a Germaniei avans,a cu atât deveneam mai confuză.” Ceea ce Hanna Schissler demonstrează ulterior este că această reacţie faţă de întregul proces de unificare nu a fost singulară. Dimpotrivă, este vorba de o reacţie caracteristică generaţiei născute după război, o generaţie pentru care problema naţională a fost tabu.
Un membru celebru al acestei generaţii postbelice, scriitorul Patrick Süskind (autorul nu mai puţin celebrului roman “Parfumul”), a simţit şi el nevoia să povestească seara zilei de 9 noiembrie 1989. Aflat la Paris şi auzind că guvernul est-german a decis să deschidă graniţele la miezul nopţii, a considerat-o o veste bună (,,În sfârşit, oamenii ăştia vor obţine dreptul fundamental la libertate de mişcare”) şi a ieşit în oraş să mănânce. ,,În acel moment încă era ordine în lume. Încă înţelegeam evenimentele politice care păreau cu totul raţionale şi calculabile. Mă simţeam încă stăpân pe soarta mea.” Întors acasă pe la miezul nopţii, deschide radioul să-l audă pe primarul Berlinului, Walter Momper, spunând: ,,În noaptea aceasta poporul german este cel mai fericit popor din lume!” Iar reacţia lui Süskind este pe măsură: ,,Eram ca lovit de trăsnet. Am crezut că nu aud bine… Era omul ăsta în toate minţile? Poate era beat? Poate eu eram beat? Ce voia să spună prin poporul german? Cetăţenii RFG sau RDG? Cei din Berlinul de Vest sau de Est? Toţi? Împreună? Chiar şi noi, bavarezii? La urma-urmei, poate chiar şi eu?” Fraza primarului Berlinului a devenit una din acele fraze simbolice care rămân pe veci ataşate de un eveniment, cu toate că Süskind credea că, a doua zi, Walter Momper va fi bătaia de joc a tuturor pentru această frază.
O altă imagine pe care scriitorul o descrie savuros este reîntoarcerea cancelarului Kohl din vizita la Moscova din februarie 1990, unde a negociat cu sovieticii reunificarea Germaniei. Süskind se uită la televizor şi-l vede pe cancelar la coborârea din avion, cu o cupă de şampanie în mână şi, după ce se asigură că toţi ceilalţi, inclusiv ziariştii, au câte o cupă similară, toastează: “Aşadar… pentru Germania!” Scriitorul nostru este profund şocat: ,,Până în acel moment nu văzusem pe absolut nimeni care să toasteze pentru Germania!” Sentimentul pe care el şi generaţia sa l-au încercat în acele momente este de ,,cădere în afara timpului”.
“Suntem un singur popor!”
Manifestanţii din Leipzig care şi-au schimbat sloganul din ,,Suntem poporul!” în ,,Suntem un singur popor!” au redeschis practic o cutie a Pandorei conţinând toate întrebările referitoare la naţiunea şi naţionalismul german. În ziarele şi revistele vest-germane de la începutul anilor ’90 se vedeau titluri precum “Avem nevoie de naţionalism?” sau “Boala naţionalistă” cărora li se răspundea cu “Nu vom reuşi fără patriotism” sau “Naţiunea nu aparţine numai dreptei”. Concluziile pe care Hanna Schissler le trage, într-un articol din 1997, din toate aceste frământări sunt: 1) Germania unită nu a devenit un stat neo-naţionalist aşa cum mulţi se temeau; 2) o formă specifică de naţionalism a apărut în fosta RDG – “ostalgie” (de la Ost – Est şi nostalgie); 3) post-naţionalitatea vest-germană continuă să fie un mod de viaţă.
Eu aş adăuga o concluzie. Exemplul vest-german nu face decât să demonstreze incredibila manipulare la care poate fi supus sentimentul naţional, paradoxala sa combinaţie de fragilitate şi forţă. Cum putem oare explica faptul că un popor, care a fost convins că este o rasă superioară şi care a crezut îndeajuns în această idee pentru a face posibile camerele de gazare, să poată uita absolut, în decursul unei singure generaţii, adică nu mai mult de 30 de ani, orice referire la naţiunea germană? Manipulat şi mutilat de atâtea ori, sentimentul naţional rămâne o enigmă a cărei forţă nu trebuie ignorată, în ciuda aparentei sale fragilităţi.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 26
