Preşedintele Venezuelei a devenit subiect de dezbatere internaţională. Acest lucru nu se datorează distribuţiei pe scară largă a veniturilor din petrol către săraci şi dezavantajaţi, cât retoricii sale înflăcărate împotriva Statelor Unite şi a actualului preşedinte George W. Bush, precum şi bizarului amestec în treburile vecinilor. La începutul lunii ianuarie, citând din Marx, Lenin şi Troţki, preşedintele Chavez a naţionalizat industria energiei şi telecomunicaţiile, afirmând că aceştia sunt primii paşi spre construirea socialismului în Venezuela.
Până la venirea la putere a lui Chavez, în 1999, Venezuela cunoscuse decenii de regim democratic, în special sub guverne social-democrate sau creştin-democrate. Industria petrolieră fusese naţionalizată în 1976, veniturile susţinând unul din cele mai extinse sectoare publice din America Latină. Chavez nici măcar nu a venit la putere printr-o revoluţie violentă care să-i acorde, cel puţin temporar, mână liberă să remodeleze ţara aşa cum poftea. Sondaj după sondaj dezvăluiau că Venezuela era cea mai pro-americană dintre republicile din America Latină şi este posibil ca lucrurile să fi rămas neschimbate. Spre deosebire de Cuba, independenţa Venezuelei de Spania nu a fost scurtcircuitată de vreo intervenţie americană, iar trupele SUA nu i-au ocupat niciodată capitala sau porturile şi nu i-au umilit pe liderii locali.
Care sunt sursele puterii lui Chavez?
Fiecare ţară mică se visează mare, iar Venezuela nu face excepţie. În ciuda zgârie-norilor moderni din Caracas, a centrelor comerciale, a circulaţiei şi a modei la zi, venezuelenii ştiu în adâncul sufletului că ţara lor nu este importantă. Bogaţii au case în Miami, New York şi Paris, iar cea mai mare parte din intelectuali sunt educaţi în afara ţării. Una din principalele bariere sociale este cea dintre cei care vorbesc engleza şi cei care nu o vorbesc. Mai mult, cine pleacă din capitală şi ajunge în inima provinciei descoperă o lume aflată la începutul secolului trecut. În ciuda veniturilor substanţiale din petrol, aproape tot ce este modern şi nou, tot ce funcţionează este importat. Mare parte din antiamericanismul lui Chavez este determinat de sentimentul de inferioritate pe care îl resimt venezuelenii de rând şi resentimentul împotriva elitelor care se descurcă în engleză şi care se simt acasă, şi la propriu, şi la figurat, în Statele Unite.
Venezuelenii ştiu şi că ţările care contează în regiune, în special Columbia, nu-i apreciază. Cetăţenii acestei ţări tind să-şi considere vecinii de la nord drept ţărani neciopliţi, rudimentari şi necivilizaţi, care vorbesc o spaniolă pătată de cuvinte africane şi indiene. Dincolo de afinităţile ideologice ale lui Chavez pentru gherilele marxiste columbiene, sprijinul pe care l-a dat acestora este cu siguranţă cel puţin parţial motivat prin resentimentul faţă de elitele ultrarafinate din Bogota. Iar resentimentul lui are ecouri considerabile în rândul poporului. Întrucât Columbia – şi cu atât mai puţin Argentina sau Brazilia – nu vor accepta niciodată o subordonare faţă de Venezuela, Chavez s-a orientat, în goana sa după importanţă regională, spre microstatele vulnerabile şi lipsite de protecţie din Caraibe şi spre republici mici cu probleme mari, ca Nicaragua şi Ecuador.
Ce-l împinge pe Chavez la astfel de acţiuni?
Lipsa de respect faţă de sine a Venezuelei explică goana lui Chavez după un statut global. Opoziţia faţă de Statele Unite poate contribui la obţinerea acestui statut. Cum antiamericanismul sau anti-bushismul, sau ambele, reprezintă un fenomen destul de răspândit, Chavez este nevoit să facă manevre exagerate ca să ajungă în fruntea plutonului. Vizitele sale în Iran şi Siria sunt un exemplu. Dacă SUA ar fi fost preocupate în acest moment de Insula Paştelui, itinerariul preşedintelui venezuelean ar fi inclus-o în loc de Teheran şi Damasc. În relaţia cu vecinii săi, eforturile de a obţine un loc în Consiliul de Securitate al ONU au fost atât delipsite de eleganţă încât l-au costat sprijinul statului Chile, deţinătorul aflat la final de mandat, al locului repartizat Americii Latine. Încercările de a cumpăra influenţă politică în Peru l-au făcut pe preşedintele acestei ţări să-l numească pe Chavez, public, “un dictator pitic cu portofelul umflat.”
Deşi Chavez se consideră revoluţionar, nu e nimic nou în felul în care foloseşte veniturile din petrol pentru a cumpăra sprijin politic sau chiar influenţă externă. Populismul alocărilor bugetare a constituit reţeta preferată a guvernului venezuelean în ultima vreme. Paradoxal, deşi Chavez pretinde că nevoile de educaţie şi sănătate publică sunt abordate cu prioritate, de fapt lăsând la o parte asigurările sociale, de care beneficiază clasele de mjloc şi superioare, angajate în sectorul oficial, procentul cheltuielilor sociale a scăzut. În ciuda pretenţiilor guvernului că analfabetismul a fost eradicat, propriile studii au dezvăluit că, “la sfârşitul lui 2005, ţara era puţin sub nivelul perioadei pre-Chavez.”
Transparency International clasează Venezuela pe locul doi în topul celor mai corupte ţări din lume, după Haiti. Această ultimă statistică este de rău-augur, mai ales în lumina planurilor grandioase ale guvernului de repartizare a unor sume fabuloase pentru construirea unei conducte de gaz până în America de Sud.
Cel mai mare paradox al actualei politici a Venezuelei este că, în ciuda retoricii incendiare a lui Hugo Chavez împotriva Washingtonului, Statele Unite rămân cel mai important client. Dependenţa dintre Venezuela şi SUA funcţionează în ambele sensuri. În present, Venezuela asigură puternicului său vecin din nord 14% din importurile de petrol americane. Fără îndoială că acest lucru limitează capacitatea factorilor de decizie americani de a răspunde mai energic provocărilor deliberate ale lui Chavez.
Ca în cazul tuturor guvernelor venezuelene anterioare, viitorul lui Chavez depinde de menţinerea preţurilor crescute ale petrolului. Dar, dacă nu se modifică în mod miraculos legea pieţei, la un moment dat în viitor preţul acestui produs va scădea. În acel moment se va vedea clar că preaputernicul Venezuelei a irosit sistematic profiturile celui mai mare boom petrolier din ultimii 30 de ani, lăsând în urmă un dezechilibru social mai mare decât la preluarea puterii.(V. M.)
