Alegerile din Marea Britanie vor avea un triplu impact asupra intereselor SUA. În primul rând, ele anunţă începutul unui reviriment al Partidului Conservator, care l-ar putea aduce înapoi pe Downing Street în 2009 sau 2010. În al doilea rând, rezultatele alegerilor vor grăbi plecarea lui Tony Blair din funcţie. În al treilea rând şi de importanţă imediată, alegerile britanice au determinat o remaniere guvernamentală majoră, care a inclus plecarea lui Jack Straw şi numirea lui Margaret Beckett ca prima femeie ministru de externe a Angliei. Toate acestea vor avea consecinţe asupra relaţiei speciale anglo-americane.
În ciuda slabei atenţii de care s-au bucurat în Statele Unite, alegerile locale din Marea Britanie de pe 4 mai au constituit un cutremur politic care a modificat dramatic peisajul electoral al celui mai apropiat aliat al Americii. Partidul Laburist, de guvernământ, s-a clasat al treilea în alegeri, cu doar 26 la sută din voturile exprimate la nivel naţional, şi a pierdut aproape 300 de locuri în consiliile locale. Partidul Conservator, de opoziţie, a obţinut 40 la sută, câştigând 300de locuri – cea mai bună performanţă în ultimii 14 ani. Conservatorii sunt acum partidul dominant în administraţia locală din Marea Britanie, controlând 148 de consilii locale, mai mult decât dublul celor 67 ale laburiştilor.
Revenirea Partidului Conservator
Conservatorii au redevenit o forţă demnă de luat în seamă. Dacă partidul reuşeşte să repete performanţa electorală la următoarele alegeri generale, ar putea câştiga o mică majoritate în Camera Comunelor şi ar recâştiga cheile spre putere.
Conservarea acestui succes şi anularea majorităţii laburiste de 66 de locuri rămâne o sarcină dificilă şi va depinde de măsura în care Partidul Conservator va reuşi să avanseze în nordul Angliei, unde a rămas slăbit. Deşi domină zone mari din Londra şi sud-estul Angliei, conservatorii au rămas practic invizibili în oraşe ca Manchester, Liverpool şi Newcastle, precum şi în mare parte din Scoţia şi Ţara Galilor. Cu toate acestea, victoria conservatorilor în 2009/2010 este acum un obiectiv fezabil.
Date fiind tendinţele de modificare a raportului de forţe în Marea Britanie în detrimentul Partidului Laburist, Washingtonul va cultiva legături mai strânse cu liderii Partidului Conservator. Vizita în Statele Unite în februarie, cu mare succes, a lui Liam Fox (ministru al apărării în guvernul din umbră), William Hague (posibil viitor ministru de externe al conservatorilor) şi a lui George Osborne (propunerea conservatorilor pentru Ministerul de Finanţe) a deschis drumul spre încălzirea relaţiilor dintre SUA şi conservatorii britanici şi este de bun augur pentru o renaştere a alianţei conservatoare peste Atlantic.
Concomitent cu păstrarea unei bune relaţii de lucru cu guvernul Blair, administraţia Bush îşi va spori dialogul cu conservatorii britanici, în ciuda, probabil, a opoziţiei foarte puternice atât din partea Downing Street, cât şi a Ministerului de Externe. Va fi un echilibru foarte fragil, dar unul care trebuie atins.
Conservatorii britanici vor juca un rol important în influenţarea politicii americane faţă de Europa. Partidul Conservator ar trebui să transmită mesajul că o continuare a integrării politice în Uniunea Europeană reprezintă o ameninţare strategică asupra alianţei anglo-americane. În acelaşi timp, Statele Unite au nevoie de sprijin puternic din partea Partidului Conservator în lupta mondială împotriva terorismului, în confruntarea cu Iranul în problema dezvoltării armelor nucleare, în construcţia unui Irak stabil, în liberalizarea comerţului şi numeroase alte probleme de politică externă.
Sfârşitul lui Blair?
Ultimul sondaj de opinie realizat pentru “The Times” a adus veşti extrem de proaste pentru primul ministru. După alegeri, conservatorii şi-au consolidat un avans clar de 8 la sută faţă de Partidul Laburist, ajutaţi şi de faptul că laburiştii au cele mai proaste rezultate din 1992 încoace. 65 la sută din alegători consideră acum că Partidul Laburist va pierde alegerile următoare. Chiar mai îngrijorător pentru Blair, peste jumătate din electorat crede că ar trebui să renunţe la funcţie până la sfârşitul anului, în timp ce doar un sfert sunt de părere că trebuie să rămână în funcţie până la alegerile următoare. Într-un alt sondaj, realizat de YouGov pentru “The Daily Telegraph”, Blair este cotat cu cea mai slabă rată de încredere acordată unui prim-ministru laburist în timpurile moderne – 26 la sută.
Cel puţin două scrisori au circulat în rândul parlamentarilor laburişti, în care i se cerea lui Blair să anunţe o dată pentru plecarea din funcţie. Se adâncesc nemulţumirile nu doar în aripa anti-New Labour a partidului, ci şi în rândul parlamentarilor mai moderaţi care îl consideră pe Blair un balast considerabil.
Deşi primul ministru a respins ferm cererile de stabilire a unei date exacte, se pare că a fost de acord să demisioneze în 2007 în favoarea ministrului său de finanţe, Gordon Brown. Dacă într-adevăr Blair pleacă anul viitor, aşa cum este probabil, dar nu sigur, el ar putea alege ca moment congresul anual al Partidului Laburist de la sfârşitul lui septembrie. Atât Blair, cât şi Brown speră la un transfer de putere fără incidente, pentru a evita haosul politic care a marcat începutul declinului Partidului Conservator în urma îndepărtării lui Margaret Thatcher din funcţia de prim-ministru în 1990. Deşi Blair l-a numit de facto pe Brown ca succesor, ministrul de finanţe s-ar putea confrunta cu concurenţi pentru conducerea Partidului Laburist. Cu toate acestea, este probabil că îşi va zdrobi orice oponent într-o astfel de competiţie.
Pentru Washington, plecarea iminentă a lui Tony Blair pune câteva potenţiale probleme. Absenţa lui Blair de pe scena internaţională va fi o lovitură pentu preşedintele Bush, al cărui parteneriat cu omologul său britanic a reprezentat motorul principal al luptei anglo-americane împotriva terorismului. Deşi Gordon Brown este cunoscut ca admirator al Statelor Unite, mai ales din punct de vedere economic, legăturile sale politice în Washington îl apropie mai mult de democraţi decât de republicani. Există puţine şanse ca Brown să poată imita legătura strânsă dintre rivalul său politic, Blair, şi preşedintele american.
Brown, cu o bază largă de sprijin în partea stângă a Partidului Laburist, nu va dori să fie perceput ca fiind prea apropiat de Bush, un lider extrem de nepopular în ochii publicului britanic. Priorităţile de politică externă ale lui Brown se vor concentra pe subiecte mai “soft”, ca dezvoltarea internaţională, reducerea sărăciei sau încălzirea globală. Va fi mult mai puţin dispus decât Blair să conducă eforturile internaţionale în războiul împotriva terorismului şi, posibil, mai puţin înclinat să păstreze trupele britanice în Irak.
Cât despre criza nucleară iraniană, posibil problema internaţională principală în următorii ani, poziţia lui Brown rămâne necunoscută, ceea ce va complica deciziile americane în această problemă, mai ales dacă se analizează posibilitatea folosirii forţei. Marea Britanie va fi un aliat extraordinar de important pentru Statele Unite dacă acestea din urmă abordează ameninţarea nucleară iraniană, iar momentul transferului de putere ales de Blair ar putea influenţa Washingtonul în ceea ce priveşte hotărârea unei posibile lovituri militare împotriva facilităţilor nucleare ale Iranului, ca măsură de ultimă instanţă. În timp ce Blair ar fi foarte probabil de partea SUA într-un eventual conflict cu Iranul, poziţia lui Brown ar putea fi una mult mai puţin agresivă.
