Summitului SUA-Europa a dat primele semnale ale unui fenomen nou: o alianţă europeană pro-americană, formată din Marea Britanie a premierului Tony Blair, Italia lui Silvio Berlusconi, guvernele de centru-dreapta din Spania, Portugalia şi Danemarca şi, desigur, statele foste comuniste din Europa Centrală. Toate acestea erau ţări care realizaseră recent deschiderea pieţei, ţări înclinate să privească reticent spre dominaţia franco-germană în politica Europei. În 2003, când Donald Rumsfeld s-a referit în treacăt la Germania şi Franţa ca fiind “vechea Europă,” această cvasi-alianţă vagă a căpătat şi un nume: Noua Europă. Însemna acea parte a Europei pro-americană, care accepta capitalismul global şi sprijinea războiul împotriva terorismului. Deloc întâmplător, acestea au fost ţările care au format în cele din urmă “coaliţia de voinţă” din Irak.
Noua Europă nu mai există
După doar patru ani, Noua Europă nu mai există. Aznar, Berlusconi şi Blair şi-au părăsit funcţiile sau sunt pe cale să o facă, în parte victime ale eşecului din Irak. Starea de spirit a Europei Centrale s-a schimbat profund, de la pro-americanism la un scepticism puternic. Agenda preşedintelui Bush pentru vizita din Varşovia avea timpul limitat la exact 3 ore şi 10 minute pe teritoriu polonez, fără discursuri, fără întâlniri în afara celei cu preşedintele polonez. Iar discuţia nu a fost foarte bogată în subiecte. Rănită mortal în Irak, lovită şi mai greu de lipsa de preocupare a administraţiei americane faţă de interesele sale – schimbarea regimului de vize american, asistenţa militară – Noua Europă va fi probabil îngropată definitiv de planurile americane de construire a scutului nuclear în Polonia şi Republica Cehă.
Tardiv, Departamentul de Stat s-a străduit să promoveze proiectul scutului nuclear, iar politicienii pro-americani din ambele ţări se străduiesc să găsească modalităţi de a-l sprijini. Însă ideea rămâne profound nepopulară, şi nu este clar dacă va putea fi acceptată de parlamentul vreuneia dintre ţări. Europenii nu înţeleg de ce un echipament menit să protejeze Statele Unite de Iran trebuie amplasat pe teritoriul lor, mai ales ţinând cont că Iranul ameninţă de fapt Israelul, şi nu Statele Unite sau Europa. Nu înţeleg nici de ce ar trebui să accepte fără întrebări instalarea de tehnică militară care să îi supună unor noi riscuri. Săptămâna aceasta preşedintele Rusiei Vladimir Putin a ameninţat că, dacă este construit scutul, îşi va îndrepta propriile rachete nucleare spre Europa. “Este evident,” a spus Putin ziariştilor, că “dacă o parte a potenţialului nuclear strategic al SUA este amplasat în Europa şi ne va ameninţa, va trebui să răspundem.”
Ceea ce este, desigur, absolute cinic: deşi avem motive să ne îndoim că acest sistem chiar trebuie construit acum, nu este nici o îndoială că el nu ar reprezenta “potenţial nuclear strategic” şi că nu este creat pentru a ameninţa Rusia, ceea ce ruşii ştiu foarte bine. Cu toate acestea, retorica de “război rece” a lui Putin începe să îngrijoreze întregul continent; probabil lui i se pare un mare succes. Însă se pare că nimeni de la Pentagon nu şi-a imaginat vreodată că ar putea apărea obiecţii faţă de proiect, sau că popoarele din zonă ar putea dori anumite garanţii, sau că un strop de diplomaţie judicioasă ar fi putut netezi calea înainte de lansarea proiectului. Unii spun chiar că Departamentul de Stat nici nu ştia că proiectul va fi continuat, până când Pentagonul nu şi-a anunţat decizia.
Şi totul, absolut totul putea fi evitat. Căci Noua Europă se stinge chiar în momentul în care Franţa şi Germania au dobândit lideri semnificativ mai pro-UE decât predecesorii lor. Cu puţin mai multă atenţie şi ceva mai puţină aroganţă, alianţa transatlantică ar fi putut fi acum revigorată, în loc să fie marcată de mânie şi resentimente.
