Planificarea era un cuvânt care crea idiosincrazie în anii comunismului, mai ales prin prisma celebrului “cincinal în patru ani”. Abordarea a fost în mod clar una nefericită, care a focalizat energiile spre cantitate în detrimentul calităţii. Analizând ultimul deceniu şi jumătate, se pare că majoritatea guvernanţilor au rămas cu sechele mari, nu au înţeles importanţa fenomenului bugetar, deşi importanţa sa pentru manageri – atât pentru cei de nivel micro, cât şi pentru cei de nivel macro – se regăseşte în orice tratat de specialitate. Practic, excluzând perioada în care Tănăsescu a condus Ministerul Finanţelor, România nu a avut bugetul statului întocmit şi aprobat la timp. După cum decurg lucrurile, 1 ianuarie 2006 ne va prinde – a câta oară?! – fără buget.
Ne aflăm cu trei luni şi jumătate înainte de 2006, iar bugetul pentru anul viitor este departe. Schimbarea ministrului de Finanţe, neînţelegerile privind modificarea TVA şi a diferitelor taxe şi impozite începând cu anul viitor, PD mereu în rol de Gică-contra şi – cel mai grav – lipsa unei viziuni la nivel macro insuflă ideea că din păcate ianuarie ne prinde iar descoperiţi, cu toate marile şi bine cunoscutele dezavantaje ştiute. Şi, pentru a nu da clasicele exemple din Uniunea Europeană, am să spun doar că în Rusia guvernul a aprobat proiectul de buget pe anul 2006 încă de la mijlocul lunii august.
Pilonii bugetului
Conform declaraţiilor primului ministru Tăriceanu, susţinute şi de cele ale noului ministru al Finanţelor Sebastian Vlădescu, bugetul de 2006 va fi întemeiat pe menţinerea cotei unice de impozitare de 16% şi a TVA de 19%. Având în vedere lipsa de coerenţă de ordin fiscal (şi nu numai) demonstrată de Guvernul Tăriceanu în mai puţin de un an de guvernare, anunţul este salutar. Întoarcerea la coerenţă şi stabilitate fiscală poate şi trebuie să aducă şi alte investiţii externe decât cele speculative.
Posibil ca guvernul să spere într-un efect întârziat al cotei unice, pe care continuă să o apere în continuare, vorbind mai mereu de impactul asupra salariilor şi foarte rar de cel asupra profitului, mascând astfel evidenta alegere nefericită de a celor 16 procente, mult mai aproape de realitatea economică românească fiind cele 19 procente propuse de UDMR.
Noutăţile anului 2006
Se discută de multe luni despre scăderea contribuţiilor la asigurările sociale cu 2-3%. Se discută, dar se amână luarea unei decizii finale, primul ministru aflându-se sub presiunea unui buget subţire.
În schimb se doreşte aplicarea cotei unice de 16% începând cu anul viitor şi pentru impozitarea veniturilor din dobânzi, din tranzacţii pe piaţa de capital, precum şi din tranzacţii imobiliare. La acestea se adaugă unele majorări de taxe pe care Sebastian Vlădescu le-a numit a fi “de mai mică importanţă”. Este vorba de taxele pe moşteniri (iar aici reacţiile au fost suficient de vehemente pentru a-mi inspira că va urma o nouă dezbatere aprinsă, la care ca de obicei nu va ceda neapărat cel mai deştept, ci din contră cel mai puţin încăpăţânat) şi cele pe produse de lux, cum ar fi maşinile cu motorizări de peste 2-2,5 litri. Accizele vor continua să crească conform calendarului stabilit cu Uniunea Europeană.
Chestiunea agrară
România este o ţară industrial-agrară. Agricultura românească rămâne una de subzistenţă. Populaţia rurală reprezintă aproape 50% din total, iar majoritatea celor care nu au statut de “căpşunari” prin Spania sau Italia supravieţuiesc dintr-o agricultură neindustrializată. Cu toate acestea, avantajele naturale au fost şi sunt suficient de importante pentru ca agricultura să fie la un nivel care i-a permis la începutul anilor ’90 să susţină economia românească de la o cădere mai periculoasă. În fond şi creşterea spectaculoasă a PIB-ului de peste 8% în 2004 a fost determinată şi de un an agricol bun. Un an agricol bun încă înseamnă în România un an cu condiţii meteorologice favorabile.
În acest context, în care se cultivă în general pe suprafeţe mici – fostul arbitru Porumboiu este o excepţie -, abordarea agriculturii în ultimii ani ai preaderării este extrem de importantă. Mai ales că finanţările SAPARD nu se acordă – firesc! – pentru suprafeţe mici de teren.
Pentru anul 2006 la cele 700 de milioane de euro oferite prin SAPARD efortul bugetar al Ministerului Agriculturii este de 1 miliard de lei noi (10 mii de miliarde lei vechi), sumă care reprezintă participarea României la cofinanţarea proiectelor. Un efort bugetar care, dacă va fi realizat, va rezolva numeroase probleme la nivel macro şi care se va întoarce favorabil la buget prin intermediul taxelor si impozitelor.
În acest sens consider salutară declaraţiile noului ministru al Finanţelor prin care se opune impozitelor noi în mediul rural în general, în agricultură în special, sector unde este nevoie acută de investiţii masive.
Accizele şi… accizele la carburanţi
În România s-a vorbit mereu despre accize la modul general, fiind toate tratate la grămadă, iar singurul argument folosit a fost cel al aderării la Uniunea Europeană.
În realitate problema este cu mult mai complexă. Evoluţia preţului la petrol anul acesta a arătat lipsa de flexibilitate a sistemului, preţul la pompă fiind la sfârşitul verii mai ridicat decât în UE. Depăşirea pragului şi legile economice îşi spun cuvântul. Şi l-a spus şi preşedintele, probabil obosit de campania electorală în care se află de peste un an şi de care liberalul Patriciu ştia că s-a încheiat…
Accizele la carburanţi cer o ecuaţie cu mai multe variabile, astfel încât să conteze şi preţul ţiţeiului pe piaţă, soluţie experimentată cu succes în alte ţări. Soluţia nu se cere a fi privită ca una radicală, fiind evident că bugetul pe anul 2006 nu poate fi în nici un caz slăbit, ci ca alegere a unui optim de pe urma căruia să beneficieze şi economia, nu doar bugetul.
O altă categorie este reprezentată de accizele aferente unor produse înscrise la Titlul VII “Accize” din Codul Fiscal, între care remarc electronicele şi electrocasnicele menţionate la capitolul II, a căror prezenţă în listă este pentru mine de neînţeles. Vânzările sunt relativ mici, efectul fiind vizibil doar asupra balanţei comerciale, nicidecum a bugetului de stat.
Accizele asupra produselor din tutun şi a celor alcoolice pot fi însă exploatate mult mai serios. O creştere a acestora, chiar cu efect nepopular, aduce însă beneficii majore pe termen lung în condiţiile în care se îmbunătăţeşte sănătatea populaţiei, efectul bugetar asupra anului viitor putând fi chiar trecut în plan secund. O asemenea măsură însă trebuie corelată corect cu cele privind contrabanda şi comerţul cu produse contrafăcute, ANAF având obligaţii majore în această direcţie.
Investiţiile din 2006
Investiţiile statului în infrastructură în 2006 sunt extrem de importante din două puncte de vedere.
Pe de o parte inundaţiile din acest an reclamă refacerea infrastructurii distruse sau chiar întemeierea uneia noi, în special în ceea ce priveşte evitarea unor calamităţi naturale similare. Dacă în SUA efectele dezastruoase ale uraganelor Katrina şi Ophelia au provovat daune de peste 100 de miliarde de dolari, iar preşedintele Bush a anunţat că efortul financiar nu se va întemeia pe introducerea în 2006 de noi taxe şi impozite, în România nu putem crede că situaţia este comparabilă. Numai Katrina a afectat circa 235 mii km2, deci o suprafaţă comparabilă cu a ţării noastre, dar posibilităţile de absorbţie sunt evident mult mai mari decât în cazul nostru. Iar asigurările sunt la ele acasă, societăţile urmând a plăti zeci de miliarde de dolari, din păcate situaţia fiind, aşa cum spuneam în urmă cu câteva luni, total diferită în România.
În altă ordine de idei, infrastructura nu a beneficiat de mai nimic în acest an, iar stadiul acestora pune o frână considerabilă investiţiilor străine directe. Nu pot spune că terminarea autostrăzilor începute sau construirea unui aeroport la Braşov ar aduce mult-râvnitele investiţii directe pe bandă rulantă, dar trebuie să fie limpede ca lumina zilei pentru toată lumea că lipsa acestora strânge robinetul. Or, tocmai prin acest robinet deschis vor curge veniturile la bugetul statului!
În loc de concluzii
Concluziile finale nu pot fi trase doar pe declaraţii, ci după analiza acestuia în ansamblu. Luând în considerare, aşadar, declaraţiile guvernaţilor – atenţie, experienţa ne-a arătat distanţa pe care aceştia o pun între vorbă şi faptă! -, observ cu părere de rău că şi în anul 2006 se loveşte în clasa de mijloc. Dezvoltată insuficient, aceasta (încă) nu poate reacţiona. Micile economii depuse la bancă şi investiţiile pe piaţa de capital vor fi impozitate mai puternic.
Impozitarea dobânzilor cu 16% înseamnă scăderea cu aproximativ un punct procentual a dobânzii. Ca urmare, câştigul fiind inferior ratei inflaţiei, aceste economii se vor duce spre consum, cel mai probabil în bunuri de import şi implicit în creşterea deficitului balanţei comerciale. Este foarte posibil ca situaţia să fie similară pentru cei care îşi plasau economiile pe piaţa de capital.
Este clar că, indiferent de măsurile fiscale luate, bugetul pe anul viitor nu va sta pe roze. Echilibrarea acestuia trebuie însă să aibă în vedere măsuri care privesc funcţionarea corectă a economiei României şi din punct de vedere fiscal. Ca atare să-i ţinem pumnii noului ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu.
Publicat în : Economie de la numărul 30
