Cine a spus că terorismul nu dă rezultate? Preşedintele Rusiei, Valdimir Putin, i-a invitat pe liderii Hamas să-l viziteze în Moscova. Convorbiri directe sunt aşteptate să aibă loc în curând cu Franţa şi Turcia. Reprezentanţii Hamas fac vizite oficiale în întreaga lume arabă şi musulmană, inclusiv în Arabia Saudită, care acum trei ani promitea Statelor Unite că va retrage finanţarea grupurilor islamice teroriste.
Ce urmăreşte Putin? De la sfârşitul anilor 1990, Rusia a devenit un aliat de facto al Iranului – unul din ultimii clienţi importanţi pentru industria militară de calitate inferioară a Rusiei. Iar Hamas este un client iranian.
De la înfrângerea reprezentantului său în alegerile din Ucraina, în 2004, Putin şi-a exprimat nemulţumirea tot mai mare faţă de statutul în declin al Rusiei în lume. Aţâţarea problemelor din Orientul Mijlociu este una din cele mai vechi strategii prin care Rusia aminteşte Occidentului că trebuie să o ia în serios. Kremlinul consideră probabil că deschiderea sa faţă de Hamas i-ar putea aduce sprijin saudit, şi nu numai, pentru insurgenţii din Cecenia musulmană.
În acelaşi timp, Hamas se pregăteşte să joace la două capete. În timp ce vorbeşte cu glas tunător despre hudna (armistiţiu), organizaţia avertizează în şoaptă guvernele europene că orice reducere a fluxului de ajutoare către Autoritatea Palestiniană va conduce la sporirea atacurilor teroriste asupra oraşelor europene.
În orice caz, valul de proteste violente împotriva caricaturilor daneze, vechi de patru luni, a picat foarte bine pentru Hamas, exact în momentul în care a câştigat alegerile în Palestina, nu-i aşa?
Unii cinici s-ar putea chiar întreba dacă nu cumva protestele aşa-zis “spontane” care au izbucnit în state poliţieneşti precum Siria şi Iran la o săptămână după victoria Hamas nu sunt chiar aşa spontane cum par – dacă nu cumva respectivele state poliţieneşti au contribuit la incitarea participanţilor la revolte.
Iranul, de exemplu, s-ar putea vedea el însuşi chemat în faţa Consiliului de Securitate al ONU pentru a da socoteală pentru programul nuclear clandestin. Anul trecut Danemarca a fost aleasă membru non-permanent al Consiliului de Securitate pentru perioada 2005-2006. În iunie, Danemarca preia preşedinţia Consiliului. Sprijinul acordat de Iran atacurilor împotriva intereselor daneze transmite un mesaj clar guvernului danez: Fiţi atenţi! Dacă ne pedepsiţi, şi noi vă putem pedepsi pe voi.
Poliţia secretă siriană a tolerat, cel puţin, incendierea ambasadelor Danemarcei din Damasc şi Beirut. Şi Siria are probleme cu Consiliul de Securitate: Rezoluţia 1559, care cere Siriei să evacueze Libanul.
Şi cu siguranţă nu ar fi fost deloc convenabil dacă protestele ar fi izbucnit, să zicem, cu patru săptămâni mai devreme. În acel moment, electoratul palestinian ezita încă între Hamas şi Fatah. Palestinienii depind, în ceea ce priveşte veniturile, aproape exclusiv de ajutoarele străine. Iar statele scandinave sunt donatori deosebit de generoşi. Eventuale revolte antidaneze, încurajate de imami, ar fi putut speria alegătorii palestinieni, determinându-i să voteze cu partidul Fatah, mai puţin religios.
Dar nu doar guvernele radicale au calculat cu sânge rece momentul, costurile şi beneficiile acestei izbucniri a furiei islamice. Clericii musulmani radicali din UE folosesc controversa asupra caricaturilor în încercarea de a convinge guvernele membre să adopte legi care să interzică publicarea de imagini ale lui Mahomed. Musulmanii britanici au sperat să preseze Parlamentul Marii Britanii în direcţia extinderii legilor privind incitarea la ură şi asupra jignirilor aduse religiilor şi învăţăturilor religioase, tentativă până acum eşuată.
Este o mare greşeală să presupunem că, deoarece oamenii acţionează în moduri extreme sau îşi pierd cumpătul, aceasta îi face în mod necesar iraţionali sau nerealişti. Şi este periculos de naiv să credem că izbucnirile emoţionale care au loc în state poliţieneşti precum Siria sau Arabia Saudită sunt spontane şi neorganizate.
Şi probabil cea mai periculoasă greşeală dintre toate este aceea de a judeca după aparenţe, într-o lume plină de umbre aşa cum este Orientul Mijlociu în prezent.
Naivitatea este o eroare primejdioasă deoarece conduce la consecinţe periculoase în lumea reală. Dacă v-aţi imagina că Orientul Mijlociu este populat de mulţimi emoţionale gata să explodeze într-o furie spontană la primul cuvânt jignitor… ei bine, atunci aţi avea mare grijă să nu-i jigniţi, nu-i aşa? Poate chiar aţi încerca să-i calmaţi – de exemplu, negociind cu grupuri islamice teroriste ca Hamas.
Dar, dacă aţi privi cu mai mult scepticism pentru a percepe raţionalitatea sinistră a politicii în Orientul Mijlociu, veţi observa că extremiştii, ca oricine altcineva, răspund la stimulente şi la descurajări. Dacă terorismul dă rezultate – în ajutoare străine, recunoaştere diplomatică, diverse concesii -, atunci terorismul proliferează. Dacă terorismul eşuează – dacă teroriştii devin paria vânaţi şi statele teroriste au a se teme de un răspuns pe măsură -, atunci vom avea mai puţin terorism.
Dacă Putin este lăsat singur cu noii lui prieteni – dacă Hamas este izolată, dacă ameninţările sale sunt întoarse împotriva sa şi dacă noul guvern al Autorităţii Palestiniene este tras la răspundere pentru orice act de violenţă pe teritoriu propriu -, atunci şi numai atunci vom vedea Hamas moderându-şi şi relaxându-şi poziţia. Dar, dacă diplomaţi miopi şi speriaţi conving guvernele occidentale să încerce să curteze Hamas, să o ducă cu zăhărelul şi să-i ofere mite şi avantaje, atunci violenţele vor dovedi o foarte blândă prefaţă pentru ororile care vor veni.
