China este cea mai veche civilizaţie a lumii, cu peste 3.500 de ani de istorie scrisă. Puterea sa a cunoscut ascensiuni şi decăderi, cu precădere la jumătatea secolului XIX, când dinastia conducătoare Qing s-a prăbuşit, lăsând locul rebeliunii şi intervenţiei externe. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, guvernul naţionalist, slăbit după un deceniu de luptă împotriva Japoniei şi subminat de corupţie şi incompetenţă, a fost implicat într-un război civil împotriva Partidului Comunist Chinez, şi a pierdut.
Interesele Chinei
Până în 1950, lideri comunişti ca Mao Zedong au considerat că autoritarismul va restabili vechea glorie a Chinei, o credinţă care s-a stins atunci când 30 de milioane de persoane au murit de foame în perioadele de recesiune induse de stat la începutul anilor 1960 şi alte 10 milioane au murit în campanii ideologice fanatice. În decembrie 1978, după câteva “mari salturi” înapoi, liderul Partidului Comunist, Deng Xiaoping, a introdus reformele economice care aveau să transforme RPC într-un hibrid interesant – o “economie de piaţă socialistă” – în esenţă un stat comunist care foloseşte principii de piaţă.
La 25 de ani de la începutul acestui experiment, China are cea de-a şasea economie din lume, al treilea mare buget de apărare potrivit unor estimări şi cea mai numeroasă populaţie naţională (1,3 miliarde locuitori). Potrivit Băncii Mondiale, Produsul Intern Brut al Chinei, de 1,6 trilioane USD, creşte cu 9% pe an. China are nevoie de resurse pentru a alimenta o economie în creştere rapidă, dar nu are suficient petrol, gaze naturale, aluminiu, cupru sau fier pentru a-şi satisface nevoile de energie şi producţie. În plus, are nevoie de parteneri comerciali care să-i cumpere produsele electronice, textilele, jucăriile şi încălţămintea. Deşi China comunistă îmbrăţişează conceptele de piaţă, ea are încă o economie diferită de cea de piaţă, în care un partid totalitarist disciplinat are autoritate totală (prin guvernul central) asupra deciziilor investiţionale, financiare, de import şi export ale entităţilor non-statale.
China ignoră influenţa SUA
Principalul rival al Chinei pentru asigurarea dominaţiei mondiale este SUA. China percepe SUA ca forţa care împiedică reunirea Taiwanului cu patria-mamă şi care se opune ascensiunii Beijingului ca putere mondială. Anterior, China era izolată, dar acum ea joacă un rol-cheie în geopolitica Asiei şi aspiră să facă la fel în alte regiuni. În afara statutului de putere nucleară, este membru al Consiliului de Securitate al ONU, al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, al Grupului celor 77 de state în curs de dezvoltare şi al Grupului de Cooperare Economică Asia-Pacific. Are de asemenea statut de observator în cadrul Organizaţiei Statelor Americane.
Deşi China a devenit al doilea partener comercial al SUA, după Canada, ea sfidează influenţa SUA de câte ori îi stă în puteri. De fapt, în curând va avea mai multe submarine de atac decât Statele Unite, o dată cu adăugarea a patru submarine ruseşti din clasa Kilo şi a noilor vase diesel-electrice echipate cu tehnologia care le permite să navigheze mai silenţios decât submarinele nucleare. Fostul ambasador american la Beijing, James Lilly, afirma că “există câteva certitudini: chinezii desfăşoară ample operaţiuni de informaţii împotriva noastră, fac afirmaţii deschise împotriva noastră, documentele de nivel înalt indică faptul că nu sunt prietenii noştri”. Documente militare chineze promovează proiecţiile de putere şi descriu politicile SUA ca “hegemonism şi politici de putere”.
China şi relaţiile cu America Latină
În anii 1980, relaţiile dintre China şi statele din America Latină erau caracterizate de schimburi ştiinţifice, sportive şi militare. Relaţiile economice nu s-au dezvoltat semnificativ până după 1990. La un an după ce China a reprimat disidenţii din Piaţa Tiananmen, preşedintele Yang Shangkun a vizitat America Latină. Această călătorie anunţa începutul unei serii crescânde de misiuni la nivel înalt, care au pus bazele a ceea ce avea să fie descris ca “o nouă ordine politică şi economică mondială”.
Ritmul a crescut la începutul acestui secol. În aprilie 2001, preşedintele chinez Jiang Zemin a condus o misiune de 12 zile menită să cimenteze relaţiile economice şi comerciale, şi să atace ceea ce el numea “planul unipolar” al Washingtonului. Itinerariul său a inclus Argentina, Uruguay, Brazilia, Cuba şi Venezuela. Li Peng, preşedinte al Comitetului Permanent al Congresului Naţional Popular, l-a urmat, făcând mai multe vizite în noiembrie 2001. În noiembrie 2004, preşedintele Hu Jintao a zburat în Argentina, Brazilia, Chile şi Cuba, unde a semnat 39 de acorduri bilaterale şi a anunţat investiţii de 100 miliarde USD în următorii 10 ani. În mai anul acesta, preşedintele Partidului Comunist, Jia Qinglin, a vizitat Columbia, Mexic, Uruguay şi Cuba.
China a trecut la asistenţă economică, investiţii directe, câteva firme mixte şi legături militare, valorificând acordurile comerciale simple. Atunci când colapsul financiar al Argentinei a cutremurat sudul Americii Latine, China a profitat rapid de şansa de a-şi spori influenţa în Argentina şi Brazilia, în timp ce investiţiile SUA s-au redus la aproape o jumătate. Companiile mixte au inclus parteneriate cu Great Dragon Telecom în Cuba şi Columbia. China este partener al Braziliei în proiecte de îmbunătăţire a reţelei de căi ferate şi stabilirea unei rute de cale ferată către Pacific, pentru a reduce costurile de transport pentru minereul de fier şi soia. Supraaglomeratul port Antofagasta din Chile ar putea fi retehnologizat cu ajutorul Republicii Populare Chineze.
Pentru a-şi satisface nevoile industriale şi de consum, China a realizat investiţii şi acorduri cu producători de petrol ca Venezuela, Ecuador, Columbia, Argentina, Brazilia şi chiar Mexic. Cea mai mare apropiere este cea cu liderul autoritarist al Venezuelei, Hugo Chávez, care controlează direct industria petrolieră a statului. Preşedintele Chávez a invitat Corporaţia Naţională de Petrol a Chinei (CNPC) să participe la explorarea bogatelor câmpuri de pe centura Orinoco. Între timp, CNPC a investit 300 milioane USD în tehnologie, pentru a folosi combustibilul Orimulsion, din Venezuela, în centralele energetice chinezeşti.
În prezent, Venezuela intenţionează să-şi mărească importurile către China cu 300.000 barili pe zi şi a semnat recent un acord cu Columbia privind construcţia unei conducte până la portul Tribuga pe coasta Pacificului, deoarece vasele transportatoare nu pot trece prin Canalul Panama. O altă propunere adresată statului Panama vizează modificarea conductei de petrol Panamanian, pentru a facilita transportul de petrol către coasta Pacificului. În vizita sa la Beijing în 2004, preşedintele Chávez a afirmat că sporirea exporturilor către China va contribui la eliminarea dependenţei de exporturile pe piaţa SUA.
În 2003, China a licitat pentru obţinerea unei concesiuni asupra principalelor câmpuri petrolifere ale Ecuadorului. În acelaşi an, CNPC a achiziţionat un pachet de acţiuni la compania de petrol şi gaze Pluspetrol din Argentina, care exploatează câmpurile din nordul Argentinei şi Peru. Deşi Constituţia Mexicului interzice vânzările de acţiuni Pemex către firme străine, se aşteaptă ca o sporire a exporturilor de petrol să reechilibreze relaţiile comerciale ale Mexicului cu RPC. Deşi nu este încă prezentă în Bolivia, un posibil preşedinte populist ca Evo Morales ar putea găsi prezenţa Chinei ca fiind acceptabilă din punct de vedere ideologic, ca înlocuitor al investiţiilor private occidentale.
La nivel militar, China şi-a dezvoltat relaţiile prin programe de schimb. Se pare că are relaţii di recte, la nivel de trupe, cu Venezuela, Argentina, Chile, Peru şi Uruguay. RPC a început să colaboreze cu Brazilia în domeniul tehnologiei sateliţilor de spionaj în 1999. RPC a oferit asistenţă în domeniul lansării rachetelor în schimbul tehnologiei optice digitale care permite obţinerea de imagini de înaltă rezoluţie în timp real. Mai mult, accesul la facilităţile de monitorizare spaţială ale Braziliei ar putea oferi Chinei posibilitatea de a ataca sateliţii SUA cu o diversitate de tehnologii în dezvoltare în prezent.
Probabil cea mai fructuoasă colaborare este aceea cu dictatorul Fidel Castro. În 1999, China se pare că a interceptat semnale satelit de la unităţi din estul Cubei. În 2000, China a obţinut acces direct la o bază din afara Havanei pentru a intercepta comunicaţii telefonice americane. În 2001, Rusia a anunţat că-şi abandonează centrul intensiv de spionaj electronic de la Lourdes. Se pare că în prezent acest centru este ocupat de personal chinez. Un acord semnat în februarie 2004 ascunde acest tip de operaţii sub masca unei cooperări în domeniul comunicaţiilor tehnice. De fapt, semnalele Radio China International sunt emise din Cuba, interferând cu comunicaţiile radio de pe coasta de est a SUA şi cu cele de control al traficului aerian, conform unei plângeri emise de Comisia Federală de Comunicaţii.
Avantajele colaborării cu China
RPC poate negocia pe loc, fără a fi nevoită să ţină cont de foarte multe elemente. Tranzacţiile sale sunt bazate pe schimburi simple. Conducătorii săi au autoritatea de a negocia acorduri externe fără să ţină cont de o eventuală supraveghere legislativă, principiile statului de drept sau obiective altruiste. Spre deosebire de liderii occidentali, liderii chinezi reprezintă monopoluri de stat – ceea ce se potriveşte perfect cu proprietatea guvernamentală dintr-o mulţime de state sau controlul guvernamental asupra telecomunicaţiilor, industriei miniere sau energetice. Nu este nevoie ca statele respective să-şi dezvolte capacitatea de a negocia cu corporaţii diverse.
Pentru a obţine mărfurile de care are nevoie, China oferă investiţii tentante în infrastructură. Spre deosebire de China, SUA nu poate oferi legături directe cu industrii de stat; tot ce poate oferi este ajutorul pentru dezvoltare. Competiţia cu partea chineză ar putea face ca fondurile Millennium Challenge Account (MCA) să fie un stimulent mai puţin eficient pentru democratizarea guvernelor şi liberalizarea pieţelor. Perioada de 1-2 ani dintre propunere şi transferul fondurilor de către MCA oferă guvernelor volatile o ocazie să dea înapoi în faţa cerinţelor de performanţă orientate spre piaţă.
Flexibilitatea Chinei vine în opoziţie cu abordările SUA, mai rigide. Obţinerea oricărui tip de asistenţă din partea SUA necesită respectarea unui set de restricţii, între care respectarea drepturilor omului, protecţia mediului, angajamentul de a nu trimite soldaţi americani în faţa Curţii Penale Internaţionale, de a nu ajuta foşti sau actuali terorişti, de a nu utiliza echipamentul furnizat de SUA pentru alte scopuri decât cele stabilite. Angajamentele americane depind de asemenea de aprobarea legislativului, care poate fi retrasă dacă Congresul American îşi schimbă părerea.
China “priveşte” spre SUA
De la facilităţile de spionaj electronic din Cuba la facilităţile portuare ale conglomeratului, China şi-a antrenat privirile pentru a surprinde cât mai mult din SUA. Agenţiile de informaţii SUA sunt conştiente de acest lucru, dar abordarea Washingtonului de a se concentra asupra fiecărei ameninţări pe rând, îndeosebi asupra războiului împotriva terorismului, ar putea lăsa Statele Unite vulnerabile în faţa spionajului militar şi industrial chinez.
